ORGANIZAREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI ȘI A MOLDOVEI Flashcards
. Organizarea financiară
Categorii de dări
În ceea ce privește organizarea financiară, dările erau de trei categorii:
i. în natură – dijme domnești, denumite zeciuială (în Țara Românească) și desetină (în Moldova);
ii. în muncă – slujbe sau robotă;
iii. în bani – în această categorie erau incluse impozitele directe și indirecte, o serie de taxe pentru
comercializare și o serie de taxe care înlocuiau dările în natură și în muncă (odată cu trecerea
la economia de schimb, tot mai multe dări în muncă și în natură au fost înlocuite cu dări în bani);
impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor, și au fost denumite dare (în Țara
Românească) și dajdie (în Moldova), iar apoi bir
. Organizarea financiară
Stabilirea birului
Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constând în stabilirea unei sume globale pentru
fiecare grup fiscal (obște), repartizată apoi pe unități impozabile (gospodării țărănești), în funcție de puterea
lor economică, apreciată în numărul de vite. Această repartiție era realizată de funcționari specializați,
denumiți răbojari. Din sec. al XVI-lea, inclusiv boierii și mănăstirile au trebuit să plătească acest bir.
Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Șchiopul, ce nu s-a păstrat, țăranii erau împărțiți,
după cuantumul birului datorat, în două categorii: țărani săraci (bir mic) și țărani de istov (bir mare).
. Organizarea militară
Alcătuirea armatei
Inițial, locul central în cadrul armatei îl ocupau trupele boierilor învestiți cu imunități, care, în
sistemul relațiilor de vasalitate, răspundeau, în caz de război, la chemarea domnului. Începând cu sec. al XVlea, se consolidează, ca expresie a centralizării puterii, armata proprie a domnului (oastea cea mică), formată
din micii feudali, curteni, slujitori și elemente recrutate de către domnie. În cazurile de mare primejdie, se
hotăra ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor și se forma oastea cea mare, a cărei bază o constituia țărănimea.
Pe măsura decăderii curtenilor și slujitorilor domnești, începând cu sec. al XVII-lea, lefegiii sau
mercenarii au ocupat un loc tot mai important în cadrul armatei, cu toate că întreținerea lor era costisitoare.
. Organizarea militară
Conducerea armatei
Conducerea armatei aparținea domnului, ajutat cu precădere de anumiți dregători – spătarul,
hatmanul și banul Olteniei. Diferitele categorii de oșteni aveau propria comandă, formată, de asemenea, din
dregători – căpitanul, aga, logofătul și postelnicul.
După instaurarea dominației otomane, armate cunoaște un proces de declin, ea fiind alcătuită dintr-un
număr restrâns de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului și poliția internă.
Organizarea Bisericii
Prezentare generală
În epoca feudală, biserica a fost principalul factor ideologic în stat. Datorită acestui fapt, Biserica
Ortodoxă s-a bucurat de un larg sprijin din partea statului feudal, prin acordarea de întinse domenii, cultivate
de țăranii dependenți. În același timp, biserica a jucat un rol important în apărarea independenței față de
state vecine, ca Ungaria și Polonia, care, sub pretextul religiei catolice, urmăreau subordonarea țărilor române.
Organizarea Bisericii
Influența latină, greacă și slavă
Creștinarea traco-romanilor a început încă din epoca dominației romane, dar ea a continuat și după
retragerea aureliană, pentru că legăturile dintre autohtoni și comunitățile creștine nu s-au întrerupt, ci au
continuat într-un ritm susținut. După constituirea statului bizantin, influenta creștină a continuat să se
manifeste, dar, după formarea statelor slave de sud, s-a exercitat prin filiera slavă. Așa se explică și faptul că
limbajul Bisericii Ortodoxe românești este format din termeni de origine latină, greacă și slavă, iar limba
de cult a fost cea slavonă.
Organizarea Bisericii
) Înființarea mitropoliilor țărilor române
Lăcașurile ortodoxe de cult au fost înființate cu multe înaintea întemeierii statelor feudale, cu precădere
în sate, iar apoi pe domeniile feudale. Până în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, Biserica Țării Românești
era dependentă de Patriarhia de la Ohrida, iar cea din Moldova, de Mitropolia Haliciului, însă nu cunoșteau
o clară organizare ierarhică.
În vremea lui Nicolae Alexandru Basarab, a luat naștere, în Țara Românească, Mitropolia UngroVlahiei, la Curtea de Argeș, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în anul 1359. Apoi, au luat
naștere o serie de episcopii ortodoxe la Severin, Buzău și Râmnicu-Vâlcea.
Mitropolia din Moldova se afla, în anul 1388, sub autoritatea spirituală a Mitropoliei Haliciului, dar,
începând din 1401, din vremea domniei lui Alexandru cel Bun, și ea a devenit dependentă de Patriarhia de
la Constantinopol. Patriarhia de la Constantinopol îl recunoaște pe Iosif ca mitropolit al Moldovei. Primele
episcopii au fost înființate la Roman, Rădăuți și Huși.
Organizarea Bisericii
În procesul înființării mitropoliilor și a episcopiilor, s-a înfăptuit și organizarea ierarhică a bisericilor
și a mănăstirilor. În vârful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi, protopopi, stareți,
preoți. Mitropolitul era membru de drept al Sfatului Domnesc și figura în fruntea statului feudal.
Așezămintele bisericești au fost înzestrate cu întinse domenii de către domni și boieri. Marile
proprietăți ale bisericii, investite cu imunități, asigurau marelui cler o puternică poziție în statul feudal. La
Sfântul Munte Athos, prin donații directe și indirecte, au fost închinate veniturilor unor mănăstiri domnești
către veniturile mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos. Între timp, aceste donații au crescut excesiv, așa încât
abuzurile din secolului al XVII-lea ale clerului străin au făcut ca domnul să restrângă donațiile, până la
eliminarea lor de către Alexandru Ioan Cuza.
Biserica se afla sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliți, episcopi și egumeni, exercita
întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, în calitatea sa de proprietar suprem, putea judeca
procesele care erau de competenta instanțelor ecleziastice, după cum putea rejudeca procesele soluționate de aceste instanțe
Organizarea administrativ-teritorială
Unitățile administrativ-teritoriale
Atât în Țara Românească, cât și în Moldova, existau mari subdiviziuni administrative, care nu
erau unități administrativ-teritoriale propriu-zise, ci expresia unor reminiscențe din epoca anterioară
întemeierii statului. În Țara Românească, este vorba de zona din stânga Oltului (pentru care atribuțiile
administrative erau exercitate de vornic) și de zona din dreapta Oltului (pentru care atribuțiile administrative
erau exercitate de ban). În Moldova, este vorba despre Țara de Sus și Țara de Jos, fiecare condusă de câte
un vornic.
Unitățile administrativ-teritoriale propriu-zise erau:
județele (în Țara Românească);
ținuturile (în Moldova);
orașele și satele.
Organizarea administrativ-teritorială
Orașele
În ceea ce privește orașele, acestea sunt unități administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat ca niște
comunități libere, cu organizare proprie și cu o anumită economie. Teritoriul orașului cuprinde trei zone:
i. vatra orașului (perimetrul construit);
ii. hotarul orașului (terenurile cultivate de locuitori);
iii. ocolul orașului (satele adiacente).
Toate orașele se aflau sub stăpânirea domnului, însă, în timp ce, în Moldova, domnul putea dispune
neîngrădit de ocolul orașului, asupra căruia orășenii aveau doar un drept de uzufruct, în Țara Românească,
domnul trebuia să răscumpere ocolul de la orășeni.
Orașele erau conduse de un aparat administrativ, format din două categorii de dregători:
1° dregători locali – erau aleși de comunitatea orașului, fiind numiți judecători (în Țara Românească)
sau șoltuzi (în Moldova) și ajutați de 12 pârgari;
2° dregători domnești – erau numiți de domn.
Organizarea administrativ-teritorială
Satele
Potrivit tradițiilor străvechi, formate în procesul trecerii de la societatea sclavagistă la cea feudală,
obștea sătească se bucura de dreptul de autoconducere pe plan economic, politic, juridic și administrativ.
Odată cu apariția primelor formațiuni politice și, în special, după întemeierea statelor feudale, satele au fost
integrate tot mai mult în sistemul conducerii centralizate, o parte dintre vechile atribuțiuni ale obștii fiind
preluate de către stat.
În epoca feudalismului dezvoltat, satele erau împărțite în două mari categorii:
sate libere (moșnenești sau răzășești) – și-au păstrat autonomia și după formarea statelor feudale,
având organe proprii de conducere; în același timp, ele erau subordonate pe plan administrativ,
fiscal și militar județelor sau ținuturilor; în sec. al XIV-lea – al XV-lea, satele erau conduse,
Pagină | 12
potrivit tradiției, de cneji și juzi, împreună cu oameni buni și bătrâni; din vechiul sistem al
autoconducerii, satele libere continuau să exercite dreptul de a controla stăpânirea și înstrăinarea
pământurilor, judecarea unor procese penale și civile, precum și răspunderea colectivă în
materie civilă și fiscală; cu toate acestea, majoritatea satelor au fost aservite de către domn, boieri
și mănăstiri;
sate aservite – conducerea acestora era exercitată de un reprezentant al proprietarului; în virtutea
imunităților de care se bucurau, boierii aveau dreptul de a administra satele de pe moșie și de a
judeca, iar, uneori, aceste drepturi erau extinse și asupra satelor libere din vecinătate; cu toate
acestea, chiar și în satele aservite, s-au păstrat nealterate o serie de obiceiuri.
