NORMELE DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBȘTII TERITORIALE (ARHAICE) Flashcards
Context istoric
Obștea sătească sau teritorială a fost forma socială tradițională de organizare a populației traco-romane,
iar existența sa este atestată în perioada cuprinsă între retragerea aureliană (271-275) și apariția formațiunilor
de tip feudal (sfârșitul sec. al VIII-lea).
Caracterizare generală
a) Caracterul nejuridic
Normele de conduită din cadrul obștilor teritoriale sunt norme fără caracter juridic, deoarece avem
în vedere la obștile arhaice cuprinse între retragerea romană și apariția formațiunilor de tip feudal. Cu alte
cuvinte, caracterul nejuridic se explică prin absența statului, care să sancționeze normele respective și să
asigure respectarea lor prin forța sa de constrângere.
b) Caracterul specific proceselor de muncă
Fiind o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obștii sătești sau teritoriale s-au statornicit în
legătură cu obiectul muncii și modul de stăpânire a acestuia, precum și în legătură cu relațiile de muncă
derivate din îndeletnicirile fundamentale ale membrilor obștii. În plus, se remarcă în cadrul obștilor arhaice
egalitatea tuturor membrilor, determinată de participarea lor la procesul muncii, acesta fiind unul care se
desfășura în comun.
Sensul economic al proprietății
Prima categorie de norme de conduită se referă la normele de proprietate, cu precădere cele referitoare
la proprietatea pământului. Termenul de proprietate este utilizat cu două accepțiuni distincte – una economică,
iar alta juridică. În cele ce urmează, ne vom referi la sensul economic, care vizează la bunurile ce formează
obiectul dreptului de proprietate, iar nu la sensul juridic, întrucât nu putem vorbi despre existența unei garanții
statale a dreptului de proprietate.
Stăpânirea exercitată de membrii obștii asupra terenurilor aflate între hotarele obștii nu sunt forme de
proprietate în sens juridic, ci sunt forme de apropiere a folosinței bunurilor și nu trebuie confundate cu
proprietate privată sau comună. În sens economic, stăpânirea exercitată de membrii obștii îmbrăca două forme:
1° stăpânirea comună devălmașă;
2° stăpânirea personală sau individuală.
Stăpânirea comună devălmașă
Se aflau în stăpânirea comună devălmașă pădurile, pășunile, izlazurile și apele, la care se adaugă și
turmele comune, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara satului și bogățiile subsolului.
Această stăpânire devălmașă genera imposibilitatea pentru membrii obștii de a înstrăina terenurile
din hotarul moșiei, pentru a asigura unitatea și integritatea obștii sătești sau teritoriale.
) Stăpânirea personală / individuală
Prezentare generală
La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare membru al obștii pentru
amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire devălmașă. Munca respectivă, încorporată în bun
cu ocazia amenajării sale, îi conferea acestuia o valoarea economică nouă. Cel care a depus munca avea drept
de posesiune asupra acelui amenajament.
Locul de casă și grădina
Prima desprindere din fondul devălmaș a fost, ca și la romani, locul de casă și grădina (denumite și
heredium), iar semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire individuală îi
reprezintă gardul
Câmpul de cultură
A doua desprindere din fondul devălmaș l-a reprezentat câmpul de cultură, adică terenul destinat
agriculturii, denumit și țarină sau raclă. Acest teren era împărțit în loturi atribuite familiilor din obște prin
tragere la sorți, însă nu ca în vechiul sistem trac al asolamentului, ci odată pentru totdeauna. Terenurile
respective se mai numeau și loturi-matcă, întrucât dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze și
celelalte terenuri aflate în hotarul obștii și care, până în momentul respectiv, se aflau în stăpânirea devălmașă
a membrilor obștii.
Stăpâniri locurești
A treia desprindere din fondul devălmaș o reprezintă așa-numitele stăpâniri locurești, obținute prin
defrișări ale unor terenuri utilizate anterior ca pășuni sau ale unor terenuri cu vegetație forestieră. Prin
amenajare, aceste terenuri devin agricole și intră în stăpânirea individuală a membrilor obștii care le-au
amenajat.
Dreptul de protimis
Trecerea tuturor terenurilor din stăpânire comună în stăpânire individuală se făcea, însă, cu aprobarea
membrilor obștii, adică a Adunării generale a membrilor obștii, în sensul că obștea continua să exercite un
drept superior de supraveghere și control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarul obștii. Acest drept
poartă numele de drept de protimis, adică drept de preempțiune în cazul în care unul din membrii obștii voia
să înstrăineze stăpânirea respectivă
) Normele referitoare la agricultură
Normele fundamentale referitoare la agricultură reglementau:
1° stabilirea felului culturii pentru fiecare lot, potrivit sistemului asolamentului;
2° stabilirea timpului de desfășurare a muncii pentru arat (așa-numita pornire a plugarilor);
3° stabilirea atribuțiilor fiecărui membru al obștii;
4° distribuirea produselor obținute pentru consumul personal al membrilor obștii și pentru fondul
de rezervă al obștii utilizat în anii cu recoltă slabă
Normele referitoare la păstorit
Normele fundamentale referitoare la păstorit reglementau:
1° pornirea turmelor pentru păstoritul transhumant;
2° împărțirea produselor turmelor comune ale obștii;
3° stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat.
Normele referitoare la meșteșugărit
În afară de activitățile desfășurate în comun (agricultură, păstorit, minerit, vânătoare), au apărut și
activități economice care nu cereau un efort colectiv, ci care implicau, dimpotrivă, o anumită specializare.
Este vorba despre meșteșuguri. Regula de bază care reglementa activitatea meșteșugarilor este îndreptățirea
acestora de a stăpâni în mod individual produsele muncii lor, pe baza principiului specializării muncii.
Normele referitoare la statutul persoanei
O altă categorie de norme sunt cele referitoare la statutul persoanelor. În această materie, principiul
fundamental al obștii sătești sau teritoriale este egalitatea deplină între membrii obștii, astfel încât
evidențierea unora dintre membrii obștii și accesul lor la unele demnități în cadrul obștii se făcea exclusiv pe
baza calităților personale ale celor care în cauză, fără a afecta cu nimic egalitatea deplină între membrii
obștii
) Norme referitoare la familie
Organizarea familiei
În perioada obștii arhaice, comunitatea era structurată în familii mici, compuse din părinți și copii, iar
la nivelul ei funcționa principiul egalității în drepturi a tuturor membrilor și asupra patrimoniului acestuia,
din care derivă obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii, precum și între soți. Totodată, exista
egalitatea soților în ceea ce privește exercitarea puterii părintești asupra copiilor.
Familia din cadrul obștilor arhaice este democrată, spre deosebire de familia romană, eminamente
aristocrată. Această trăsătură s-a întărit sub influența preceptelor creștine.
Căsătoria
Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților, însoțit de binecuvântarea religioasă, iar
divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți, aceștia beneficiind de egalitate deplină în ceea ce privește
motive de divorț pe care le puteau invoca.
) Norme referitoare la succesiune
În materie succesorală, regulile consacrau egala vocație succesorală a descendenților, precum și
dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor.
