FORMAREA ȘI ORGANIZAREA OBȘTII TERITORIALE (ARHAICE) Flashcards
Context istoric de formare
Retragerea aureliană (271 – 275) și retragerea Imperiului Roman din celelalte provincii trace au dus
la o decădere a vieții urbane, în contextul în care, alături de armata și administrația romană, au părăsit
provinciile trace și mulți locuitori ai acestora, care au plecat fie la Roma, fie în restul Imperiului Roman. Pe
fondul lipsei unei autorități statale și ca urmare a valurilor populației migratoare, dar și din rațiuni militare și
pentru desfășurarea agriculturii, autohtonii traco-romani s-au retras în mediul rural, atât în așezările rurale
existente, cât și în cele nou înființate în această perioadă, denumite obști sătești sau teritoriale. Obștile sătești
sau teritoriale au supraviețuit până la sfârșitul sec. al VIII-lea.
Formarea obștii teritoriale (arhaice)
Precizări introductive
Obștea sătească sau teritorială a fost forma socială tradițională de organizare a tracilor și redevine
forma socială tradițională de organizare a populației traco-romane după ce provinciile trace ies pe rând din
sfera puterii romane. Ea s-a menținut și după apariția formațiunilor prestatale de tip feudal și a statelor feudale
de sine stătătoare, întrucât are puncte comune atât cu vechea organizare gentilică (caracterul democratic),
cât și cu organizarea de tip statal (caracterul teritorial).
Formarea obștii teritoriale (arhaice)
Precizări lingvistice
Întrucât procesul etnogenezei românești s-a desfășurat la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, poporul
român este un popor de obște, pentru că el s-a născut și a evoluat de-a lungul istoriei sale în cadrul obștilor.
Cu alte cuvinte, obștea a fost vehiculul cu care românii au apărut în istorie. Pe plan terminologic, în limba
română s-au păstrat doi termeni pentru caracterizarea obștilor sătești sau teritoriale:
sat (provenit din latinescul fossatum);
cătun (termen de sorginte tracă).
Alături de acești termeni, a pătruns în vocabularul limbii române și termenul slav de obște, care nu
este decât un dublet al termenilor originali de sorginte tracă și latină.
Formarea obștii teritoriale (arhaice)
Caracteristici principale
1° Caracterul teritorial
Obștea este o asociație de familii reunite pe baza unui teritoriu stăpânit în comun, în devălmășie.
Termenul care desemnează teritoriul stăpânit în comun este cuvântul trac moșie, sinonim cu termenul
roman de proprietate. Partea care revine fiecărui membru al obștii din teritoriul stăpânit în comun se numește
moș, sinonim cu termenul latin bătrân. În limba română, au pătruns și dublete slave, cum ar fi ocină, baștină
sau dedină, în sens de proprietate ereditară, fără ca termenii originali să dispară din vocabularul limbii române.
2° Caracterul agrar și pastoral
Acest caracter este determinat de îndeletnicirile fundamentale trace și apoi traco-romane, anume
agricultura și creșterea vitelor. În mod corespunzător, teritoriul obștii era împărțit în două categorii de
Pagină | 4
terenuri:
câmpul – teritoriul destinat agriculturii;
pășunea – teritoriul destinat creșterii vitelor, pe care populația traco-romană o realiza în forma
pastorală specifică numită transhumanță; în sens larg, pășunea cuprindea și pădurea.
3° Caracterul egalitar
În perioada cuprinsă între încetarea dominației romane și sec. al VIII-lea, obștile traco-romane erau
obști arhaice, în sensul că între membrii lor nu exista o stratificare socială, de natură a crea anumite privilegii
pentru unii dintre membrii obștii.
Adunarea generală a membrilor obștii
Prezentare generală
Organul suprem de conducere a obștii era Adunarea generală a membrilor obștii, denumită și
Adunarea megieșilor. La această adunarea participau toți membrii majori ai obștii, majoratul stabilindu-se
în raport cu vârsta sau cu data căsătoriei. Femeile participau la adunare numai dacă se luau hotărâri care să le
privească. Adunarea generală a obștii era denumită prin simplul termen de obște și se întrunea la biserică în
zilele de sărbătoare sau la casa obștii în celelalte zile, fiind convocată prin viu grai, de la om la om.
Adunarea generală a membrilor obștii Atribuțiuni
Adunarea generală a obștii exercita următoarele atribuțiuni:
1° competențe generale în materia organizării muncii:
stabilirea tipului de cultură;
stabilirea momentului pornirii plugarilor;
alocarea atribuțiunilor agricole în rândul membrilor obștii;
2° stabilirea condițiilor transferului de bunuri și ale încheierii convențiilor între membrii obștii;
3° soluționarea conflictelor dintre membrii obștii;
4° organizare relațiilor de familie;
5° organizarea cultului religios;
6° stabilirea cadrului convențiilor de schimb cu alte obști;
7° stabilirea de măsuri în cazul conflictelor armate
Sfatul oamenilor buni și bătrâni
Un alt organ de conducere era reprezentat de Sfatul oamenilor buni și bătrâni, în a cărui competență
se regăseau atribuțiuni judecătorești și de consiliere
alesii obstii prezentare generala
Conducerea obștii sătești sau teritoriale era asigurată și de aleșii obștii – persoane împuternicite cu
exercitarea unor atribuțiuni determinate în cadrul comunității. Aleșii obștii erau numiți și revocați de Adunarea
generală a membrilor obștii, care le stabilea atribuțiile și le supraveghea activitatea, astfel încât funcțiile lor
nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar și nici nu le puteau asigura un statut privilegiat în raport cu ceilalți membri ai obștii.
ex de alesi ai obstii
Este important de reținut faptul că denumirile acestor aleși ai obștii sunt identice cu viitoarele denumiri
ale dregători din statele feudale românești, ceea ce atestă continuitatea poporului român. Dintre cei mai
importanți aleși ai obștii, îi menționăm pe următorii:
judele – șeful militar al satului, el era însărcinat cu paza satului, fiind ajutat sub acest aspect de
cercetașii sau vânătorii de arme; în plus, judele exercita și atribuțiuni judiciare; denumirea de
jude provine de la magistrații cu atribuțiuni executive ai coloniilor și municipiilor (duumvirii jure
dicundo și quatorvirii jure dicundo);
vornicul – stabilea și strângea contribuțiile membrilor obștii;
postelnicul – se îngrijea de biserica și de cimitirul satului, fără a fi preot;
logofătul – redacta actele obștii, fiind o persoană știutoare de carte;
jitarul – păzea recolta obținută pe pământurile obștii;
nemesnicul – proteja hotarul obștii și stabilea întinderea acesteia.
Uniunile de obști
Organizare și evoluție
Obștea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare socială a societății
traco-romane, fără a exclude însă posibilitatea încadrării ei în forme de organizare socială mai vaste.
Este vorba despre uniunile sau confederațiile de obști, denumite și obști de obști. Acestea se formau
din necesități de ordin economic (folosirea unitară a unui teritoriu care oferă condiții similare de exploatare,
spre pildă versantul unui munte sau valea unui râu), precum și din necesități de apărare (prin folosirea
condițiilor naturale date de configurația teritoriului).
Este esențial de reținut că, în cadrul acestor structuri, obștile componente își păstrau autonomia deplină,
organele proprii de conducere și normele proprii de conduită. Unele dintre aceste uniuni de obști au evoluat
spre forme superioare de organizare politică, în timp ce altele s-au menținut în această formă până în vremea
feudalismului târziu.
Uniunile de obști
Marele Sfat
Confederațiile de obști aveau un organ propriu de conducere, denumit Marele Sfat, alcătuit din marii
reprezentanți ai obștilor componente. Atribuțiunile exercitate de Marele Sfat erau următoarele:
1° rezolvarea problemelor patrimoniale comune;
2° soluționarea litigiilor dintre obștile componente;
3° stabilirea contribuției fiecărei obști la fondul comun al confederației;
4° organizarea apărării obștilor.
