INSTITUȚIA RUDENIEI, A CĂSĂTORIEI ȘI A FAMILIEI,Legea tarii Flashcards
. Instituția rudeniei
Forme ale rudeniei
Prin definiție, rudenia este o relație specială între persoane, izvorâtă:
i. dintr-o origine biologică comună (rudenia de sânge) – rudenia de sânge poate fi pe linie directă,
în ascendent sau în descendent, ori pe linie colaterală; gradele de rudenie se stabilesc în funcție
de numărul generațiilor care se interpun între cele două persoane (nepotul și bunicul sunt rude
de gradul 2, verii de gradul I sunt rude de gradul 4); rudenia de sânge dă naștere unor obligații
reciproce de ajutor și întreținere și reprezintă temei al vocației succesorale, dar constituie, în
schimb, un impediment la căsătorie;
ii. din anumite principii de natură religioasă (rudenia prin alianță, cuscria) – este legătura dintre
un soț și rudele celuilalt soț;
iii. din tainele botezului și ale cununiei (rudenia spirituală) – este legătura dintre nași și fini, ce
generează efecte la fel de puternice ca cea de sânge.
Instituția rudeniei
Forme speciale de rudenie
Legea Țării ai prevede și două forme speciale de rudenie:
1° rudenia izvorâtă din adopție;
2° rudenia izvorâtă din înfrățire.
Instituția căsătoriei
) Condiții ale căsătoriei
Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în Legea Țării, căsătoria
se încheia prin formalitățile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, în sensul că îmbrăca forma unei
benedicțiuni religioase. Rudenia constituia o piedică la căsătorie, alături de starea de robie a unuia dintre
soți, care atrăgea căderea în robie și a celuilalt soț și, pe cale subsecventă, și a copiilor rezultați dintr-o
asemenea căsătorie.
Etapele premergătoare încheierii căsătoriei erau:
vederea în ființă (cunoașterea viitorilor soți);
urmarea de vorbă (tratativele familiilor viitorilor soți);
întocmirea foii de zestre;
binecuvântarea părinților.
O variantă a căsătoriei tradiționale era căsătoria denumită de Legea Țării căsătoria cu fuga, constând
într-un simulacru de răpire a viitoarei soții de către viitorul soț pentru a forța binecuvântarea părinților
(politica faptului împlinit).
Instituția căsătoriei
) Zestrea
Zestrea este o instituție de străveche tradiție geto-dacă, sub forma unui drept al ambilor tineri și
având semnificația echivalentului muncii depuse de viitorii soți în gospodăria familiei. Zestrea se constituia
prin strigări publice făcute în timpul serbării nunții, la ea adăugându-se darurile de nuntă pe care tinerii
căsătoriți le primeau de la celelalte rude și prieteni și care, împreună cu zestrea, alcătuiau baza materială a
noi familii.
Începând cu sec. al XVII-lea, apar foile de zestre, iar zestrea își pierde semnificația tradițională,
constituindu-se doar pentru viitoare soție și devenind un fel de afacere pentru viitorii soți vânători de zestre.
Instituția căsătoriei
Divorțul și repudiul
Biserica Ortodoxă admitea și divorțul, consacrând deplină egalitate între soți în privința motivelor
de divorț pe care le puteau invoca. Subsecvent divorțului avea loc partajul bunurilor comune ale soților, pe
care Legea Tarii îl denumea împărțeală sau alegere.
Repudiul era admis nu doar pentru soț, ci și pentru soție, care putea declara în fața martorilor că
părăsește domiciliul conjugal.
Instituția familiei
Prezentare generală
Familia poate fi definită drept grupul format din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinții
și copiii. Reglementarea instituției familiei în Lega Țării preia o mare parte din tradiția geto-dacă, dar și din
preceptele religiei creștin-ortodoxe, astfel încât familia românească este o familie cu caracter democratic,
spre deosebire de familia romană, profund aristocratică.
Instituția familiei
b) Drepturi și obligații în cadrul familiei
Potrivit Legii Țării, soții aveau o poziție de egalitate în cadrul familiei, ambii exercitând puterea
părintească asupra copiilor minori. În plus, părinții nu aveau drept de viață și de moarte asupra copiilor
(ius vitae necisque) și nici dreptul de a-i vinde sau de a le închiria serviciile, ca în dreptul roman, ci aveau
obligația de a îi întreține și de a îi proteja pe copii.
Între soți, existau drepturi și obligații reciproce de întreținere, iar soțul care nu îndeplinea această
obligație era supus unei pedepse infamante, adică unei pedepse de natură a atrage oprobriul comunității,
denumită darea prin târg sau darea prin uliță. După moartea soțului, soția supraviețuitoare putea exercita
singură autoritatea părintească asupra copiilor minori.
Instituția familiei
c) Adopția
Era practicată și instituția adopției, denumită înfiere, copii adoptați fiind denumiți copii de suflet.
