INSTITUȚIA PROPRIETĂȚII ÎN LEGEA ȚĂRII Flashcards
Prezentare generală
Proprietatea feudală prezintă, spre deosebire de cea specifică dreptului roman, o structură divizată,
ierarhizată și complexă, caracterizată prin îmbinarea stăpânirii personale cu stăpânirea devălmașă, dar și
prin coexistența mai multor forme de proprietate, în funcție de titularul dreptului de proprietate. Cu alte
cuvinte, fiecare dintre aceste forme de proprietate are un regim juridic distinct în raport de poziția socială a
titularului.
Prin urmare, în feudalism, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman, ci este divizată, Legea
Țării consacrând în acest sens un dominium eminens (aparținând domnului), un dominium utile (aparținând
boierilor, mănăstirilor și celorlalți proprietari) și un drept de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor
de cultură pe care aceștia le lucrau.
Dominium eminens
Prezentare generală
Dominium eminens este dreptul de proprietate supremă a domnului asupra întregului teritoriu al
țării, drept pe care domnul îl exercita în dubla sa calitate de șef al statului feudal și de vârf al ierarhiei feudale.
Altfel spus, dominium eminens este domeniul public al statului feudal, ce nu trebuie confundat cu domeniul
privat al domnului, adică cu proprietatea domnească, aceasta din urmă având ca obiect bunurile pe care
domnul le stăpânește ca mare proprietar feudal alături de ceilalți boieri și mănăstiri.
Dominium eminens
Prerogativele domnului
În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:
1. exercita un drept superior de supraveghere și control asupra întregului teritoriu al țării;
2. exercita dreptul de a percepe dijme, biruri și munci (cele trei forme ale rentei de tip feudal);
3. culegea moștenirile vacante, astfel încât pământul și robii rămași fără stăpân ca urmare a decesului
proprietarului lipsit de moștenitori reveneau domnului;
4. lua în stăpânirea res nullius (bunurile nimănui), acestea fiind de două categorii – terenuri pustii
(terenurile care nu au aparținut niciodată vreunui proprietar) și res derelicte (terenurile pustiite,
cele care au aparținut cândva unui proprietar, dar au fost abandonate de acesta);
5. lua în stăpânire terenurile boierilor hicleni; hiclenia (trădarea) era cea mai gravă infracțiune pe
care o putea săvârși boierul, ea era sancționată invariabil cu moartea și confiscarea averii;
6. acorda donații sau danii domnești boierilor, pentru dreaptă și credincioasă slujbă, și mănăstirilor,
în scopuri pioase;
7. exercita dreptul de prădalică sau preadalică, adică dreptul de a retracta donațiile făcute, după
cum putea și renunța la exercitarea dreptului de retract, situația în care, în cuprinsul hrisovului de
danie domnească se făcea mențiunea prădalică să nu fie, iar, în schimb, beneficiarul donației
(donatarul) făcea darea calului sau darea cupei;
Pagină | 2
8. acorda imunități feudale boierilor și mănăstirilor asupra proprietăților pe care aceștia din urmă
le stăpâneau;
9. încuviința feudalilor desprinderea unor porțiuni de teren din terenurile pustii sau pustiite și
trecerea lor în stăpânire personală, prin întemeierea unor noi localități, denumite slobozii,
datorită scutirilor de dări pe care domnul le acorda cu acest prilej;
10. încuviința toate actele juridice având ca obiect transferul proprietății asupra robilor și pământului,
ocazie cu care părțile contractante realizau ceea ce Legea Țării denumea darea cupei sau darea
calului, adică ofereau domnului un cal de rasă sau o cupă dintr-un metal prețios, pentru a
încuviința acel transfer al proprietății.
Dominium utile
Marea proprietate feudală
) Prezentare generală
Marea proprietate feudală este o proprietate completă asupra pământului și incompletă asupra
țăranilor aserviți și s-a format anterior întemeierii statelor feudale românești de sine stătătoare, prin acapararea
pământului obștilor și exploatarea muncilor țăranilor dependenți, dar și prin aducerea în stare de dependență
a membrilor obștii.
Ea este continuatoarea din punct de vedere istoric a stăpânirii exercitate de cneji, voievozi și juzi
asupra feudelor lor și s-a constituit în sens juridic printr-un mod originar de dobândire, anume moștenirea,
căreia, după întemeierea statelor feudale, i s-au adăugat moduri juridice derivate – dania domnească pentru
dreaptă și credincioasă slujbă, dania particulară, vânzarea, schimbul și înfrățirea pe moșie.
În paralel, nobilii feudali și-au extins proprietățile și prin mijloace nejuridice, violente, prin contopire
sau silă, adică prin acapararea cu forță a pământurilor țăranilor și încălcarea străvechiului drept de proprietate
al acestora.
În funcție de titularul său, marea proprietate feudală îmbrăca trei forme: proprietatea domnească,
proprietatea boierească și proprietatea mănăstirească.
Dominium utile
Marea proprietate feudală
Proprietatea domnească
Proprietatea domnească cuprinde bunurile personale ale domnului, ce îi aparțineau acestuia ca
oricărui alt membru al clasei feudalilor, încă de dinainte de a accede la domnie. Lor li se adaugă bunurile
dobândite după urcarea pe tron prin diverse căi juridice, prin diverse întrebuințări făcute pe cheltuiala
proprie a domnului, precum și o serie de venituri care i se cuveneau acestuia, pe timpul exercitării domniei,
venituri separate de visteria țării, denumite cămara domnească.
Dominium utile
Marea proprietate feudală
Proprietatea boierească
Proprietatea boierească își are temeiul în moștenire și în danie.
Moștenirile erau întărite de domn și erau denumite ocini, baștini sau dedini. Acestea nu puteau fi
înstrăinate decât cu respectarea dreptului de protimis, adică a dreptului de precumpărare și răscumpărare
Pagină | 3
exercitat de rude.
În ceea ce privește dania domnească (miluirea domnească), aceasta era acordată pentru serviciile
militare aduse domnului sau pentru îndeplinirea unor slujbe sau dregătorii în aparatul de stat, având la bază
obligația suzeranului (domnul) de a-l răsplăti pe vasalul credincios (boier), obligație inclusă în conținutul
raportului juridic de vasalitate. Până la jumătatea sec. al XV-lea, aceste donații confereau donatarului un drept
temporar asupra bunului donat, limitat la durata vieții domnului și uneori a fiilor acestuia care îi urmau la
tron. Din a doua jumătate a sec. al XV-lea, însă, donațiile devin ereditare, în sensul că dreptul de retract se
menține doar în caz de hiclenie.
Dominium utile
Marea proprietate feudală
Proprietatea mănăstirească
Proprietatea mănăstirească s-a format după întemeierea statelor feudale din donațiile făcute de
credincioși (domni, boieri, prelați, orășeni, țărani) în scopuri pioase și pentru a fi trecuți în pomelnicul
bisericii și a li se face slujbe după moarte.
Cu toate acestea, donațiile erau donații cu sarcină, în sensul că mănăstirea donatară nu avea dreptul
de a înstrăina daniile primite și trebuia să utilizeze veniturile moșiilor ce-i fuseseră donate în scopuri
caritabile, de binefacere, sub sancțiunea revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinii.
Dominium utile
Marea proprietate feudală
Instituția imunităților feudale
munitățile feudale, denumite ohabă în Țara Românească și uric în Moldova, se acordau prin hrisov
domnesc și confereau titularului său următoarele drepturi:
1° dreptul de administrație politică;
2° dreptul de judecată;
3° dreptul de comandă militară asupra populației de pe domeniile sale;
4° dreptul de a face comerț;
5° dreptul de a percepe diferite venituri în folosul său;
6° scutirea de plata oricăror dări către domnie.
Din analiza imunităților feudale, rezultă că ele confereau feudalilor o anumită independență politică,
în sensul că dregătorii domnești nu aveau competență pe moșiile învestite cu imunități, funcțiile statului fiind
exercitate pe aceste moșii prin intermediul aparatului de slujbași proprii al acestor feudali.
OBS! structura proprietatii feudale
! 1. Indiferent de proprietarul său, marea proprietate feudală avea o structură bipartită, formată
din:
i. rezerva feudală – întreținută prin munca țăranilor aserviți, care aveau obligația de a presta rentă
în muncă față de stăpânul feudal;
ii. loturile date spre folosință țăranilor aserviți.
2. Administrarea domeniilor feudale era realizată de către aparatul propriu de slujbași mărunți
al stăpânului feudal.
Context de apariție -imunitatile
Imunitățile feudale au apărut imediat după întemeierea statelor feudale de sine stătătoare, întrucât
puterea politică și economică a marilor feudali era superioară domnului și, ca atare, eu au impus consacrarea
pe plan juridic a privilegiilor de a conduce și din punct de vedere politic populația de pe domeniile care le
aparțineau. Sistemul imunităților feudale s-a putut consacra și extinde în această epocă și datorită faptului că
aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat și, pe cale de consecință, pentru realizarea funcțiilor statului
feudal se impunea utilizarea aparatului de slujbași al marilor feudali.
Categorii de hrisoave domnești
Există două tipuri de hrisoave domnești prin care se acordau imunități feudale:
§1. Hrisoave care folosesc o formulă concentrată
Unele hrisoave foloseau o formulă concentrată pentru acordarea imunităților – să-i fie de ocină și de
ohabă (în Țara Românească) și să-i fie de uric cu tot venitul (în Moldova). Această categorie de hrisoave
este specifică perioadei istorice imediat următoare întemeierii statelor feudale, când imunitățile aveau caracter
general, în sensul că ele reprezentau reguli în viața politică și economică.
§2. Hrisoave care folosesc o formulă detaliată
Alte hrisoave foloseau o formulă detaliată, descriptivă pentru acordarea imunităților, în care se
specifica în amănunt conținutul imunității respective. Această categorie de hrisoave este specifică
feudalismului dezvoltat, când imunitățile nu mai aveau caracter general, ci unul excepțional, astfel încât
era necesară precizarea lor amănunțită, pentru a ști care dintre activitățile respective urmau a fi transferate din
competența dregătorilor domnești în cea a stăpânilor feudali. Formula detaliată este întâlnită în special în cazul
hrisoavelor prin care se acordau imunități mănăstirilor, întrucât proprietatea mănăstirească s-a constituit
tocmai în epoca în care imunitățile feudale deveniseră o excepție.
Perioada declinului-imunitatile
Ca urmare a centralizării statului feudal și a întăriri puterii domnești, imunitățile încep să fie restrânse,
dregătorii domnești preluând în numele domnului de la marii feudali exercițiul drepturilor politice pe
domeniile acestora. Astfel, dreptul de judecată al boierilor și mănăstirilor este limitat. Drepturile lor
militare sunt îngrădite, dezvoltarea producției și a schimburilor de mărfuri restrânge până la desființare
dreptul boierilor de a percepe taxe pe circulația bunurilor și persoanelor, precum și anumite venituri.
În concluzie, instituția imunităților feudale oglindește confuzia dintre dreptul public și dreptul
privat, specifică statului feudal la originile sale, dar, după centralizarea acestuia și dezvoltarea relațiilor de
producție de tip feudal, imunitățile feudale vor dispărea, făcând loc distincției dintre drepturile publice și
drepturile private.
Dominium utile
Proprietatea țărănească
O altă formă a lui dominium utile este proprietatea țărănească, ce prezintă caracteristici după cum
este vorba despre:
proprietatea țăranilor grupați în obști și proprietatea țăranilor care nu fac parte din obști;
proprietatea țăranilor liberi și proprietatea țăranilor aserviți.
Dominium utile
Proprietatea țărănească
Obștea liberă
Prezentare generală
Obștea liberă are un teritoriu alcătuit din:
i. vatra satului – gospodăriile membrilor obștii, proprietate personală a acestora;
ii. câmpul de cultură – loturile de cultură aparținând membrilor obștii, de asemenea proprietate
personală a acestora;
iii. celelalte terenuri aflate în hotarul obștii, stăpânite în devălmășie – pădurile, pășunile,
izlazurile și apele, la care se adaugă și turmele comune, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă
slabă, moara satului și bogățiile subsolului.
Dominium utile
Proprietatea țărănească
Obștea aservită
Teritoriul obștii aservite aparținea stăpânului feudal, însă țăranii aserviți își păstrau dreptul de
proprietate asupra gospodăriilor și uneltelor de muncă, aveau un drept de folosință asupra loturilor de
cultură, precum și dreptul de a face îmbunătățiri funciare cu acordul stăpânului feudal, plătind în schimb
zeciuiala stăpânului feudal, întrucât îmbunătățirile erau făcute pe proprietatea acestuia din urmă.
