APARIȚIA FORMAȚIUNILOR PRESTATALE DE TIP FEUDAL ȘI FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEȘTI Flashcards
Afirmarea poporului român
Încheierea, în sec. al VIII-lea, a etnogenezei românești a dus la afirmarea poporului român din punct
de vedere etnic, ca popor cu o identitate proprie, care folosea apelativul de român pentru a se desemna.
Acest apelativ este justificat atât prin tradiția coloniștilor romani, cât și prin perspectiva autohtonilor getodaci, ca locuitori ai unor ținuturi care făcuseră parte odinioară din Imperiul Roman.
Bizantinii îi denumeau pe aceștia romani, pentru a-i distinge de barbari.
Este semnificativ, de asemenea, faptul că celelalte popoare (slavii, germanii și maghiarii) îi desemnau
pe români prin apelativele olahi, valahi și volohi, prin care aceste popoare îi desemnau pe foștii locuitori ai
Imperiului Roman, ceea ce înseamnă o recunoaștere implicită a caracterului romanic al poporului român.
Premise ale apariției formațiunilor prestatale de tip feudal
) Formarea relațiilor de producție de tip feudal
În perioada feudalismului timpuriu, la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, au avut loc o serie de
transformări economice și sociale, care au dus la formarea relațiilor de producție de tip feudal. Vechea
egalitate dintre membri obștii se destramă, făcând loc unei stratificări sociale feudale și apariției unor
norme de conduită cu caracter juridic, prin care sunt consacrate noile relații sociale și de producție. La
baza acestei transformări au stat:
extinderea suprafețelor cultivate;
perfecționarea uneltelor de muncă;
dezvoltarea meșteșugurilor;
apariția și dezvoltarea circulației monetare.
Premise ale apariției formațiunilor prestatale de tip feudal
b) Apariția claselor sociale specifice feudalismului
Toate acestea au permis ca unii dintre membrii obștii, în special aleșii obștii, să acumuleze treptat mari
suprafețe de terenuri din cadrul obștii sătești sau teritoriale, ajungând în final proprietarii obștii și aducândui pe ceilalți membri într-o stare de dependență.
Adâncirea inegalităților sociale a dus la formarea claselor și categoriilor sociale specifice
feudalismului, a căror existență este atestată și documentar, într-unul dintre cele mai importante documente
ale feudalismului – Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247). În acesta, se vorbește despre existența unor majores
terrae (mai mari ai pământurilor), persoane puternice din punct de vedere economic și politic. Alături de
feudalii laici, apar și feudalii ecleziastici, prin aceea că bisericile și mănăstirile încep să posede suprafețe tot
mai întinse de pământ. Este vorba despre nobilimea feudală, aflată în plin proces de formare.
La polul opus al societății, se aflau rusticii valahi (țăranii dependenți), cei care își pierduseră
pământul și au intrat în stare de dependență de tip feudal. Relațiile dintre cele două clase au în conținutul lor obligații pe care țăranii dependenți le au față de stăpânii feudali – venituri (renta în bani), foloase (renta
în produse) și slujbe (renta în muncă).
Apariția formațiunilor prestatale de tip feudal
Context istoric de formare
Formarea relațiilor de producție de tip feudal și apariția claselor sociale specifice feudalismului au dus
mai departe la apariția formațiunilor prestatale de tip feudal. Ele s-au constituit pe întreg teritoriul locuit de
români, începând cu sec. al IX-lea, și sunt desemnate prin termenul de țară (din latinescul terra) și termenul
de câmpulung, termeni prin care anterior fuseseră desemnate uniunile de obști sau confederațiile de obști.
Apariția formațiunilor prestatale de tip feudal
Termenul de țară
Limba română este singura limbă romanică în care termenul de țară nu a intrat cu sensul material
de pământ (în franceză, terre = pământ), ci înseamnă formațiune politică statală. Chiar și atunci când are un
sens subsidiar de pământ, referirea este la teritoriul unei formațiuni politice statale.
Acest termen de țară se completează cu diverși alți termeni, ce identifică diferitele formațiuni prestatale
în funcție de anumite criterii:
i. criteriul geografic – denumirile țărilor care cuprind termeni toponimici sau hidronimici atestă
vechimea și continuitatea poporului român pe teritoriile respective (spre exemplu, Țara Hațegului);
ii. criteriul etnic – denumirile care cuprind termeni etnici sunt date de populațiile străine și confirmă
încheierea procesului etnogenezei și formarea unui popor cu o identitate proprie (spre exemplu,
Terra Valahorum);
iii. criteriul mixt etnico-geografic – este o combinație a primelor (spre exemplu, Țara Brodnicilor
– țara locuitorilor de la vaduri);
iv. criteriul conducătorului politic – denumirile care cuprind numele conducătorului oglindesc
depășirea stadiului de organizare socială în obști și trecerea la organizarea politică de tip feudal
(spre exemplu, Țara lui Litovoi).
Apariția formațiunilor prestatale de tip feudal
Alți termeni
În afară de termenul latin de țară, în limba română există și un termen originar de sorginte tracă –
jupă –, de la care vine și termenul jupan, denumire sub care erau cunoscuți marii feudali în epoca imediat
următoare formării statelor feudale românești de sine stătătoare.
În afara acestor termeni originari, au pătruns în limba română și dublete de origine germanică sau
slavă, anume termenii de cnezat și voievodat. Existența acestor dublete i-au făcut pe unii autori să considere
în mod eronat că instituțiile respective (cnezatul și voievodatul) nu sunt românești, ci sunt de origine
germanică, respectiv slavă. Această teză nu poate fi acceptată, întrucât, comparând ierarhia feudală slavă cu
cea românească, constatăm că instituțiile au fizionomii diferite:
în ierarhia feudală slavă, termenul de cneaz este sinonim cu cel de principe, iar termenul de voievod
este sinonim cu cel de duce; voievodul este subordonat cneazului la slavi și nu avea atribuțiuni
judiciare;
în ierarhia feudală românească, situația este inversă, în sensul că voievodul este mai mare peste
o confederație de cneji și continuă pe plan superior atribuțiile judiciare ale cnejilor
Formarea statelor feudale românești de sine stătătoare
Context de formare
n contextul economico-social și politic al apariției formațiunilor prestatale de tip feudal, la sfârșitul
sec. al XIII-lea și începutul sec. al XIV-lea, pe fondul dezvoltării relațiilor de producție de tip feudal și al
întăririi claselor și categoriilor sociale feudale, conducătorii formațiunilor prestatale caută să-și asigure
exclusivitatea exploatării domeniilor lor și să înlăture dominația străină. În acest demers, ei sunt ajutați de
țărănime, care suporta cu greu dubla exploatare de tip feudal. Astfel, au luat naștere statele feudale românești
de sine stătătoare
Formarea statelor feudale românești de sine stătătoare
Țara Românească, Moldova și Dobrogea
Statul feudal al Țării Românești s-a constituit prin efortul feudalilor din stânga și din dreapta Oltului,
așa cum se menționează și în cronica anonimă a Țării Românești și în cronica lui Constantin Căpitanu:
Atunci s-au ales boieri de neam mare și puseră banoveți un neam ce le zicea Basarabi.
Formarea statului feudal Moldova a fost rezultatul acțiunii feudalilor români, având în fruntea lor un
voievod maramureșean, Bogdan, răzvrătit împotriva dominației maghiare.
La mijlocul sec. al XIV-lea, se formează și statul feudal al Dobrogei, pe fondul destrămării Țaratului
Bulgar. Ulterior, statul feudal al Dobrogei este încorporat de Mircea cel Bătrân în Țara Românească.
Formarea statelor feudale românești de sine stătătoare
) Transilvania
În ceea ce privește Transilvania, pe fondul pătrunderii ungurilor în Câmpia Panonică (sec. al IX-lea
– al X-lea), iar apoi în interiorul arcului carpatic (sec. al XI-lea – sec. al XII-lea), procesul constituirii unui stat
feudal românesc de sine stătător a fost întrerupt, luând ființă un voievodat autonom, dependent de coroana
maghiară. În ciuda încercărilor maghiare de eliminare a feudalilor autohtoni prin diferite căi, voievozii
Transilvaniei, mulți de origine română, și-au creat adevărate dinastii și au devenit suficient de puternici pentru
a se opune tendințelor regilor maghiari de limitare a autonomiei Transilvaniei.
După înfrângerea Ungariei de către Imperiul Otoman în Bătălia de la Mohaci și dispariția acesteia
ca stat independent, Transilvania a fost organizată ca principat autonom, sub suzeranitatea Porții
Formarea statelor feudale românești de sine stătătoare
Teorii istorice
Cu privire la procesul formării statelor feudale românești de sine stătătoare, au fost emise mai multe
teorii, devenite anacronice (teoria descălecatului și teoria drumurilor comerciale). Niciuna dintre aceste
teorii nu poate fi primită, pentru că prima este o variantă a teoriei violenței în istorie, ce exagerează
importanța factorului subiectiv uman, în detrimentul celui obiectiv, material, în timp ce a doua acordă
importanță unui factor intern, comerțul, dar care nu este fundamental în procesul formării statelor feudale.
Cel care a sesizat clar factorii care au determinat formarea statelor feudale românești de sine stătătoare
este Nicolae Bălcescu. Acesta spunea că niște stăpâni de state așa mici precum Făgărașul sau Maramureșul
nu puteau avea destulă putere încât să cuprindă provincii atât de vaste precum Țara Românească sau Moldova.
Tot el spunea, ca o concluzie, că feudalitatea nu s-a putut introduce în aceste țări cu domni precum Negru
Vodă sau Dragoș, ci este rezultatul unui proces intern de feudalizare, în care cnejii au renunțat la o parte dintre
atribuțiile lor în favoarea unuia dintre ei, care a luat titulatura de mare voievod și domn, devenind conducătorul
unui stat feudal de sine stătător.
