FORMAREA ȘI CARACTERELE LEGII ȚĂRII Flashcards
Formarea Legii Țării
a) Premise pentru apariția normelor juridice
În perioada cuprinsă între abandonarea provinciilor trace de către Imperiul Roman (sec. al III-lea) și
apariția formațiunilor feudale românești (sec. al VIII-lea), la nivelul obștilor sătești sau teritoriale și al
uniunilor de obști a existat un sistem de reguli de conduită fără caracter juridic, lipsite de sancțiune statală
și respectate de bunăvoie de membrii comunităților respective.
După întemeierea statelor feudale românești, aceste norme sociale simple s-au transformat în norme
juridice veritabile prin întrunirea cumulativă a două trăsături esențiale:
i. dobândirea unui conținut de clasă;
ii. înzestrarea lor cu o sancțiune specifică, aplicată de aparatul coercitiv al statului.
Aceste norme juridice au purtat denumirea de Legea Țării. Până la apariția pravilelor (dreptul feudal
scris), Legea Țării a fost singurul izvor de drept, dar, chiar și după această dată, Legea Țării a rămas dreptul
comun în toate materiile, în sensul că, dacă pravilele nu conțineau reglementări într-un domeniu, se aplicau
dispozițiile Legii Țării.
Formarea Legii Țării
Căi de formare a Legii Țării
Legea Țării, denumită și dreptul feudal românesc nescris, s-a format pe două căi:
sancționarea unora dintre normele de conduită fără caracter juridic și transformarea lor în norme
juridice, ce au format, în termenii utilizați de Nicolae Iorga, dreptul propriu al unor comunități
sătești libere;
sancționarea unor norme juridice noi, corespunzătoare relațiilor de producție de tip feudal,
existente încă din epoca feudalismului timpuriu și amplificate în perioada feudalismului dezvoltat;
este vorba despre:
1) norme care reglementează privilegiile nobilimii feudale și obligațiile țăranilor dependenți,
exprimate în cele trei forme de rentă;
2) norme care reglementează sistemul relațiilor feudale de vasalitate;
3) norme care reglementează noua organizare de tip politic a societății (caracterul ereditar al
instituției cnezatului și caracterul electiv, apoi electivo-ereditar al instituției voievodatului).
Teorii privind formarea Legii Țării
Teoria promovată de istoricii B. P. Hasdeu, G. Tocilescu, V. Pârvan și juriștii Șt. Longinescu,
I. Pereț, A. Rădulescu (adepți ai școlii latiniste)
Aceștia afirmă originea pur romană a Legii Țării, pornindu-se de la argumentul analogic potrivit
căruia, așa cum romanii au dat poporului român limba, tot așa au dat și sistemul de drept.
Prof. Pereț considera că dreptul roman clasic reprezintă fondul dreptului nostru feudal nescris și a
realizat o analiză comparativă între dreptul roman și Legea Țării în materia contractului de vânzare.
În argumentarea aceleiași opinii, acad. Rădulescu a făcut și el un studiu comparativ între dreptul
roman și dreptul nostru obișnuielnic, semnalând o serie de asemănări în privința anumitor instituții, cum ar fi
familia, regimul bunurilor, materia succesiunilor, obligațiunilor și contractelor, precum și procedura de
judecată.
Teorii privind formarea Legii Țării
Teoria promovată de istoricii I. Andrieșescu, N. Densusianu și de juriștii I. Nădejde, G. Fotino
Aceștia afirmă originea pur tracă a Legii Țării.
Prof. Nădejde afirmă că dreptul trac se află la baza dreptului nostru consuetudinar, sens în care a
demonstrat originea tracă a unor instituții juridice românești, cum ar fi proprietatea devălmașă, dreptul de
protimis, înfrățirea pe moșie, proba cu jurători, jurământul cu brazda în cap, aldămașii și răspunderea
colectivă.
N. Densusianu, în lucrarea Dacia preistorică, dezvoltă teoria lui Hasdeu privitoare la strat și la
substrat, arătând că tracii și romanii au origine comună, cele două popoare despărțindu-se în cursul istoriei
și cunoscând o evoluție separată.
Teorii privind formarea Legii Țării
Teoria promovată de Dimitrie Cantemir în lucrarea Descriptio Moldaviae și de Nicolae Iorga
Potrivit acestora, Legea Țării este de sorginte traco-romană.
N. Iorga arată că moștenirile juridice trace și romane sunt rădăcinile prejuridice ale vechiului drept
românesc.
Teorii privind formarea Legii Țării
Teoria promovată de istoricii D. Onciul, A. D. Xenopol și de juriștii P. Negulescu, C. Dissescu
Aceștia susțin originea slavă a Legii Țării, pornind de la denumirile slave ale unor instituții politice și
juridice pătrunse în limba română. Cu toate acestea, cercetarea aprofundată a acelor instituții arată că au un
conținut diferit în dreptul românesc și în dreptul slav. Explicația este aceea că terminologia slavă nu reprezintă
altceva decât dublete ale termenilor originali de sorginte tracă și latină.
Teorii privind formarea Legii Țării
Teoria promovată de I. Condurachi
Într-o a cincea opinie, izolată și total neîntemeiată, se afirmă că dreptul nostru feudal nescris s-a
constituit sub influență ungaro-germană, pornind de la ideea că feudalismul are origine germană, pătrunsă
la noi pe filieră maghiară. Această teorie se află în contradicție totală cu realitatea istorică, care arată că, la
venirea ungurilor în Câmpia Panonică și apoi în Transilvania, feudalismul exista deja și aparținea populației
românești autohtone.
Teorii privind formarea Legii Țării
.Analiza critică a acestor teorii
Toate aceste opinii păcătuiesc prin exclusivismul lor și neglijează creația juridică a poporului român,
care, potrivit teoriilor mai sus enunțate, și-ar fi creat un sistem de drept bazat numai pe moșteniri și influențe
din dreptul altor popoare.
Teorii privind formarea Legii Țării
Metoda metafizică
Deficiențele pornesc de la metoda de cercetare utilizată, anume metoda metafizică, ce privește dreptul
ca pe un conținut de idei rupt de realitățile economice și sociale. Adepții acestei metode caută să stabilească
filiația ideilor și primordialitatea unora în raport cu altele. Aplicând metoda metafizică la cercetarea originii
dreptului nostru național, adepții acesteia, atunci când identifică asemănări între dreptul românesc și dreptul
altor popoare, susțin în mod invariabil că este vorba despre un împrumut făcut de români.
G. Fotino arăta că dreptul românesc este original numai în ceea ce nu reprezintă o asemănare cu
dreptul altor popoare, în caz contrar fiind vorba în mod cert despre un împrumut. Pe această linie de gândire,
în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, în literatura juridică s-a admis că instituțiile juridice ale Legii
Țării sunt de trei categorii: moștenite, împrumutate și originale (doar acelea care nu pot fi incluse în primele
două categorii)
Teorii privind formarea Legii Țării
Metoda dialectică
Aplicând metoda dialectică (promovată de Hegel), constatăm că Legea Țării a fost determinată
dialectic de baza economică a societății care a creat-o, adică de realitățile economice și sociale ale populației
traco-romane și apoi românești, grupată în obști sătești sau teritoriale. Legea Țării este o creație originală a
populației autohtone, plecând de la sinteza juridică traco-romană, dar și de la realitățile spațiului românesc.
Existența unor influențe în procesul de formare a Legii Țării nu a știrbit cu nimic originalitatea acesteia, pentru
că au fost doar la nivel terminologic, prin apariția unor dublete care nu au înlăturat termenii originali.
Pe baza metodei dialectice, asemănările dintre Legea Țării și dreptul popoarelor cu care românii nu au
avut niciodată contact se explică prin faptul că decurg din condiții materiale de existență similare. Tot așa,
asemănările dintre dreptul românesc și dreptul popoarelor vecine pot fi explicate și în sens invers – împrumutul
pe care popoarele vecine l-au făcut din dreptul românesc, așa cum s-a întâmplat în Câmpia Panonică și în zona
intracarpatică, unde instituțiile politice și juridice românești au fost preluate de unguri și apoi utilizate ca
instrumente de reprimare a populație române autohtone.
Etapele evoluției Legii Țării
Legea Țării a cunoscut o evoluție istorică în mai multe etape:
i. prima etapă (sec. al IV-lea – sfârșitul sec. al VIII-lea) – Legea Țării cuprindea normele de
conduită fără caracter juridic ale obștilor sătești sau teritoriale și ale uniunilor de obști;
ii. epoca feudalismului timpuriu (sec. al IX-lea – sec. al XIV-lea) – Legea Țării cuprindea o parte
dintre vechile norme de conduită, dar și cele nou apărute, în legătură cu organizarea cnezială
și voievodală, cu relația dintre nobili și țăranii dependenți și cu sistemul relațiilor feudale de
vasalitate;
iii. epoca feudalismului dezvoltat – Legea Țării devine un sistem de drept atotcuprinzător,
reglementând întreaga materie a dreptului public și dreptului privat;
iv. epoca feudalismului târziu – după adoptarea pravilelor din cea de-a doua fază a regimului turcofanariot, Legea Țării rămâne dreptul comun în toate materiile, sistem ce s-a menținut până la
adoptarea Codului civil Alexandru Ioan Cuza.
. Caracterele Legii Țării
Forma Legii Țării
Din punctul de vedere al formei, aceste norme juridice sunt obiceiuri (cutume) juridice, căci, așa
cum afirma Dimitrie Cantemir, dreptul perioadei la care ne raportăm este un jus non scriptum. În plus,
Nicolae Bălcescu afirmă că românii, de la întemeierea ambelor principate, nu au avut un legi scrise, dreptul
românesc fiind un drept consuetudinar / cutumiar, ale cărui instituții pot fi cunoscute pe baza dovezilor
scrise, interne și externe, din perioada în care acest sistem a fost în vigoare.
Surse interne
În ceea ce privește sursele interne, cele mai importante sunt hrisoavele domnești, adică actele emise
de cancelaria domnească, date pe baza și în aplicarea dispozițiilor Legii Țării.
Surse externe
În ceea ce privește sursele externe, avem în vedere documentele emise de cancelariile străine, care
vorbesc despre existența dreptului românesc. Denumirile utilizate de cancelariile străine arată că popoarele
vecine concepeau dreptul nostru obișnuielnic din punct de vedere etnic, ca pe un drept personal:
1° lex olahorum / jus valahicum – documentele latine emise de cancelaria maghiară;
2° voloski zakon – documentele cancelariei poloneze;
3° zakon vlaski – documentele cancelariei sârbe.
Caracterele Legii Țării
Precizări terminologice
Noi, românii, spre deosebire de străini, am desemnat dreptul național prin sintagmele Legea Țării sau
obiceiul pământului (termenul pământ nu are sensul material, ci semnificația de țară), deoarece, în conștiința
poporului român, Legea Țării era socotită un drept vechi, din bătrâni, de la întemeierea țării și chiar anterior
acesteia.
Caracterele Legii Țării
) Trăsăturile Legii Țării
1° Caracterul unitar
Legea Țării avea caracter unitar, în sensul că, așa cum românii erau organizați în țări cu condiții
asemănătoare de existență, tot așa și legea aplicabilă acestora țări era asemănătoare. Caracterul unitar s-a
păstrat și după formarea statelor feudale de sine stătătoare, iar unitatea de conținut a Legii Țării este reflectată
și pe plan terminologic, în utilizarea sintagmei Legea Țării pentru a desemna sistemul de drept din toate
formațiunile politice românești.
2° Caracterul teritorial
Caracterul teritorial imobiliar al Legii Țării rezultă din denumirea sa, cu semnificația de sistemul
de drept al unei țări, al unui teritoriu organizat din punct de vedere politic. Sub acest aspect, Legea Țării se
deosebește de dreptul popoarelor migratoare, care era un drept personal.
Acest caracter este întărit și de faptul că instituția centrală a dreptului nostru obișnuielnic este
instituția proprietății, în special proprietatea asupra pământului, care este amplu și minuțios reglementată.
3° Caracterul original
Legea Țării este creația originală a poporului român, izvorâtă din condițiile de existență ale strămoșilor
și dezvoltată la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, care reprezintă vehiculul cu care populația română a
apărut în istorie.
Influențele străine nu au știrbit cu nimic originalitatea Legii Țării, întrucât acestea nu s-au manifestat
la nivelul instituțiilor politice și juridice, ci doar sub aspectul formei, la nivel terminologic, prin pătrunderea
în limba română a unor dublete, fără ca termenii originali de sorginte tracă și latină să dispară din vocabularul
juridic românesc.
Caracterele Legii Țării
Conținutul Legii Țării
În literatura de specialitate, au fost formulate și o serie de teorii cu privire la conținutul Legii Țării și
la sfera sa de aplicare:
II. G. Fotino, D. Arion și N. Iorga afirmă că Legea Țării este un sistem de norme care reglementează
în exclusivitate dreptul de proprietate, având în vedere proprietatea comună devălmașă a
obștilor sătești sau teritoriale, fără a face mențiuni cu privire la celelalte forme de proprietate
(spre exemplu, proprietatea boierească);
III. Nicolae Iorga susține că Legea Țării este un drept al agricultorilor și păstorilor, fără conținut
de clasă;
IV.I. Bogdan și D. Onciul apreciau că Legea Țării cuprinde normele de drept care reglementau
organizarea cnezială și voievodală, cu care populația română a apărut în istorie;
V. în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, autorii români au ajuns la concluzia că Legea Țării
cuprinde normele de drept care reglementează proprietatea, clasele și categoriile sociale, precum
și organizările de stat de tip feudal, începând cu cnezatul și voievodatul.
Cercetările sociologice efectuate în perioada interbelică de D. Gusti și continuate după cel de-al
Doilea Război Mondial de prof. H. Stahl și de P. Panaitescu au pus în evidență existența la nivelul obștilor
sătești sau teritoriale care încă mai supraviețuiau la acea epocă a mult mai multor categorii de norme
juridice decât cele afirmate de istoricii români. Rezultatele acestor cercetări confirmă teza lui N. Bălcescu,
potrivit căruia obiceiul pământului a ținut multă vreme loc și de constituție politică și de condică țivilă și de
condică criminală.
Legea Țării este un sistem de drept atotcuprinzător care reglementează întreaga materie a dreptului
public și privat, adică toate relațiile de producție de tip feudal.
