calup 3- actele guvernului Flashcards
Sediul de bază al materiei:
vvart. 108 („Actele Guvernului”) şi art. 115 („Delegarea legislativă”) din Constituţie;
- Codul administrativ - Partea a II-a Titlul I - Capitolul III- Secţiunea a 4-a (art. 37-38);
- HG nr. 569/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru
elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte
normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării;
- Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
acte cu caracter politic:
vdocumente de politici publice (a se vedea HG nr. 569/2009), programe politice,
informări, rapoarte, declaraţii politice (pentru acte poitice în raporturile cu Parlamentul, a se vedea art.
107, 111, 112, 114 din Constituţie).
Documentele de politici publice sunt instrumentele de decizie prin intermediul cărora sunt identificate
posibilele soluţii pentru rezolvarea problemelor de politici publice (art. 3 al Regulamentului din 2009).
Conform Anexei la HG nr. 870 din 28 iunie 2006 privind aprobarea Strategiei pentru îmbunătăţirea
sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a politicilor publice la nivelul administraţiei publice
centrale:
- sistemul politicilor publice reprezintă ansamblul instrumentelor, procedurilor şi arhitecturii
instituţionale, dezvoltat în scopul de a îmbunătăţi în ansamblu calitatea şi eficienţa procesului de luare a
deciziei;
- există diferite tipuri de documente de politici publice folosite în practică - strategii, programe, propuneri
de politici publice, planuri, memorandumuri, note informative.
Important: actele normative (juridice) ale Guvernului, cu impact asupra domeniilor social, economic şi de
mediu, asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare se adoptă, în multe situaţii,
pe baza unor documente de politici publice aprobate de Parlament sau Guvern (art. 6 al Regulamentului
din 2009).
vacte juridice:
cu forţă de lege (ordonanţele) sau infralegală (ordonanţele).
Elemente comune de regim juridic pentru hotărâri şi ordonanţe:
initiere
Conform art. 1 al Regulamentului din 2009, au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative (sau proiecte
de documente de politici publice) în vederea adoptării/aprobării de către Guvern, conform atribuţiilor şi
domeniului lor de activitate:
a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, aflate în subordinea
Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome;
b) organele de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea sau în coordonarea
ministerelor, prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află;
c) prefecţii, consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, potrivit legii, prin Ministerul
Administraţiei şi Internelor.
De asemenea, conform art. 37 alin. 2 din Codul administrativ, proiectele de hotărârisau de ordonanţe pot
fi propuse de membrii Guvernului, în conformitate cu Regulamentul sus-menţionat.
Elemente comune de regim juridic pentru hotărâri şi ordonanţe:
Procedura de adoptare:
vambele se adoptă în şedinţa Guvernului (cvorumul de şedinţă = majoritatea membrilor);
- se adoptă, ca regulă, prin consens (nu se cere o anume majoritate la „vot”);
- dacă nu se realizează consensul, va decide Primul-ministru (dovadă a rolului esenţial pe care acesta îl
deţine în cadrul Guvernului);
- se semnează de către Primul-ministru (el este conducătorul Guvernului);
- se contrasemnează de către „miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare”.
Probleme: există practica de a se contrasemna actele Guvernului şi de către persoane care nu sunt membri
ai Guvernului, cu motivarea că au obligaţia de a pune în executare aceste acte şi/sau că au „rang” (adică
sunt „asimilaţi” din perspectiva statutului) de ministru (exemple: OUG nr. 90/2019, OUG nr. 57/2019 –
Codul administrativ, HG nr. 276/2020, 272/2020 etc.)
Elemente comune de regim juridic pentru hotărâri şi ordonanţe:
vIntrarea în vigoare:
vv- hotărârile şi ordonanţele trebuie aduse la cunoştinţă publică (prin publicare în Monitorul Oficial al
României, Partea I), sub sancţiunea „inexistenţei” (se consideră că ele nu există, ca acte juridice).
Excepţia: H.G. cu caracter militar nu se publică, ci se comunică instituţiilor interesate (explicaţie: conţin
informaţii clasificate).
vHotărârile Guvernului României
sunt acte administrative: se adoptă pentru organizarea executării legilor (art. 108 alin. 2 din
Constituţie);
- intervin secundum legem (în mod subsecvent faţă de actele de reglementare primară - legi sau
chiar ordonanţe guvernamentale) şi praeter legem (în dezvoltarea prevederilor legale);
- pot avea caracter normativ sau individual;
- pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.
Precizare: chiar dacă sintagma „organizarea executării legilor” sugerează natura „normativă” a hotărârilor
Guvernului, multe dintre ele pot avea şi caracter individual (de exemplu, cele prin care: sunt
numiţi/detaşaţi prefecţii/subprefecţii; se aprobă componenţa domeniului public statal; se aprobă bugetul
de venituri/cheltuieli la unele întreprinderi publice; acordarea ajutorului de stat etc).
cOrdonanţele Guvernului eiRomâniei
vvTrăsături generale
vpot fi emise în baza unei legi de abilitare adoptate de Parlament (cele denumite „simple” sau
„ordinare”) sau pot fi „de urgenţă”;
- sunt calificate ca „acte de guvernământ” şi sunt „acte cu putere de lege”, motiv pentru care ţin de
exercitarea rolului politic al Guvernului;
- din punctul nostru de vedere, nu pot fi calificate drept „acte administrative”, pentru că nu au forţă
infralegală şi nu se adoptă în scopul executării legii, ca dimensiune a activităţii de „administraţie publică”
- reprezintă „rodul” instituţiei delegării legislative, care permite Guvernului să adopte reglementări
juridice de rang primar (cu forţă de lege).
- sunt expresia unei competenţe legislative delegate (deci nu proprii), apărând ca o modalitate de
implicare a Guvernului la realizarea cadrului normativ primar;
- unica autoritate legiuitoare a ţării rămâne Parlamentul (art. 61 din Constituţie), ca atare această
competenţă a Guvernului reprezintă o excepţie şi are loc în mod limitat, din perspectiva domeniilor de
reglementare, cu autorizarea şi sub controlul Parlamentului;
- nu pot fi adoptate de către un Guvern „demisionar”;
- legea de aprobare/respingere a ordonanţelor (indiferent dacă priveşte ordonanţe simple sau de
urgenţă) va reglementa, dacă este cazul, măsuri necesare cu privire la efectele juridice produse pe
perioada de aplicare a ordonanţei.
vOrdonanţele Guvernului României
Precizări:
Chiar dacă se admite că au forţă de lege, unii specialişti califică şi ordonanţele drept „acte administrative”
cu o natură complexă (adică „acte executive”, sub aspect organic, şi „acte legislative”, sub aspect
material), având în vedere că ele provin, totuşi, de la o autoritate administrativă (executivă) – a se vedea
opiniile profesorilor Antonie Iorgovan sau Dana Tofan.
- În cazul în care Parlamentul va respinge, prin lege, o ordonanţă care abrogase anumite acte normative,
respectivele acte vor reintra în vigoare (ex nunc) – art. 64 alin. 3 din Legea nr. 24/2000.
Problemă: Se poate admite ca o ordonanţă să aibă caracter individual (adică să „rezolve” o problemă
punctuală, de speţă, respectiv să fie adresată unor anume subiecte de drept, determinate)? Astfel de
situaţii se pot regăsi, în practică, în cazul ordonanţelor de urgenţă, fiind greu (dacă nu imposibil) de
imaginat în cazul celor „simple” (aici există, a priori, o autorizare clară dată de Parlament).
Ordonanţele Guvernului României
vProblemă:
vSe poate admite ca o ordonanţă să aibă caracter individual (adică să „rezolve” o problemă
punctuală, de speţă, respectiv să fie adresată unor anume subiecte de drept, determinate)? Astfel de
situaţii se pot regăsi, în practică, în cazul ordonanţelor de urgenţă, fiind greu (dacă nu imposibil) de
imaginat în cazul celor „simple” (aici există, a priori, o autorizare clară dată de Parlament).
Ordonanţele simple
-se pot adopta numai în baza „autorizării prealabile” a Parlamentului, adică în baza unei „legi de abilitare”
- legea de abilitare trebuie să conţină domeniul şi data până la care Guvernul poate adopta ordonanţe;
- pot interveni doar în domeniul legii ordinare, nu şi în materii „organice”;
- ca regulă, ordonanţele simplu nu se supun aprobării Parlamentului (ceea ce nu înseamnă că, ulterior
intrării lor în vigoare, Parlamentul nu poate să adopte legi prin care să le modifice sau chiar să le abroge);
- opţional, legea de abilitare poate să impună obligaţia supunerii spre aprobare, în Parlament, a
ordonanţelor adoptate, până la împlinirea termenului de abilitare (dacă nu se respectă această obligaţie,
efectele ordonanţelor încetează);
- intră în vigoare conform regulii impuse de art. 78 din Constituţie (pe „modelul” legii stricto-sensu): la 3
zile de la data publicării în M.Of., Partea I sau la o dată ulterioară prevăzută expres în cuprinsul ei (art. 12
alin. 1 din Legea nr. 24/2000).
Ordonanţele de urgenţă
Deşi, în cazul lor, nu mai este nevoie de un act de „delegare legislativă” din partea Parlamentului (nu mai
se adoptă o lege de abilitare), întrucât se apreciază că avem de-a face cu o delegare de rang constituţional
(cu alte cuvinte o delegare legislativă constituţională - permisă direct de Constituţie – a se vedea Decizia
CCR nr. 1189/2008).
Pe de altă parte, toate ordonanţele de urgenţă se supun aprobării ulterioare a Parlamentului – a se vedea
art. 115 alin. 5 din Constituţie.
vOrdonanţele de urgenţă
vCondiţiile „extrinseci”
vsunt cele „exterioare” conţinutului (reglementării), mai precis cele indicate la art.
115 alin. 4 din Constituţie:
„Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu
poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.”
Aşadar, aceste condiţii ar fi:
- existenţa unei situaţii extraordinare;
- imposibilitatea amânării reglementării;
- motivarea urgenţei în cuprinsul ordonanţei (în cadrul „preambulului” – subl.ns.)
Anterior revizuirii din 2003, art. 114 alin. 4 din Constituţie prevedea: „În cazuri excepţionale, Guvernul
poate adopta ordonanţe de urgenţă” (formulare mai puţin restrictivă decât cea actuală, inclusiv dacă
punem în balanţă, din punct de vedere semantic, termenii „excepţional” vs. „extraordinar”).
Sub imperiul Constituţiei din 1991 (forma nerevizuită), Curtea Constituţională a identificat două condiţii,
care trebuie îndeplinite cumulativ:
1) urgenţa reglementării unei situaţii, care impune luarea unor măsuri imediate;
2) evitarea unei grave atingeri aduse interesului public
(a se vedea, de exemplu, Deciziile nr. 65/1995, nr. 83/1998).
Ordonanţele de urgenţă
conditii extrinseci, precizarile CCR
„cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţională a ordonanţei de urgenţă, se justifică pe
necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune
adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public” (Decizia nr.
65/1995)
- „de esenţa acestuia este caracterul obiectiv, «în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului
care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public
pe calea ordonanţei de urgenţă»” (Decizia nr. 83/1998).
Aceste argumente pot fi avute în vedere şi în prezent.
În urma revizuirii constituţionale din anul 2003, pentru a se stopa afluxul nejustificat de ordinanţe de
urgenţă, s-a instituit şi obligaţia Guvernului de a motiva urgenţa reglementării în chiar cuprinsul acestora
(a se vedea Deciziile Curţii Constituţionale nr. 255/2005 şi 258/2006). Absenţa motivării sau o „pseuo-
motivare” atrage neconstituţionalitatea „extrinsecă” a respectivei ordonanţe de urgenţă.
Ordonanţele de urgenţă
vvCondiţiile (limitările) materiale sau „intrinseci”:
avem în vedere materiile care pot fi reglementate prin
ordonanţe de urgenţă:
Spre deosebire de ordonanţele simple, ordonanţele de urgenţă pot interveni atât în domeniul legii
ordinare, cât şi în domeniul legii organice.
Cu toate acestea, sunt impuse mai multe restricţii, întrucât ordonanţele de urgenţă „ (…) nu pot fi adoptate în
domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a
unor bunuri în proprietate publică” – art. 115 alin. 6 (pentru ipoteza „afectării drepturilor prevăzute de
Constituţie”, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 82/2009).
Faţă de această formulare, Curtea Constituţională (Decizia nr. 1189/2008) a reţinut că:
- interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci în domeniul legilor
constituţionale şi pentru măsurile de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică;
- în celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă “afectează”, dacă
au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au
consecinţe pozitive în domeniile în care intervin;
- verbul “a afecta” este susceptibil de interpretări diferite, aşa cum rezultă din unele dicţionare. Din
punctul de vedere al Curţii, aceasta urmează să reţină numai sensul juridic al noţiunii, sub diferite nuanţe,
cum ar fi: “a suprima”, “a aduce atingere”, “a prejudicia”, “a vătăma”, “a leza”, “a antrena consecinţe
negative”.
