Calup 2- raspunderea presedintelui

Question 1

notiune

Answer 1

vPotrivit art. 84 alin. 2 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate, fiind
aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 72 alin. 1 din Constituţie („Deputaţii şi senatorii nu pot
fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.”)
Această imunitate presupune un regim special şi excepţional de protecţie, bazat pe consideraţii
de oportunitate politică, în virtutea căruia acesta nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
activităţile derulate în exerciţiul mandatului său, în timp ce pentru faptele care nu au legătură cu
exercitarea atribuţiilor prezidenţiale ar urma să răspundă ca oricare alt cetăţean (
Chiar dacă majoritatea analizelor dotrinare se concentrează (în mod firesc) asupra imunităţii în
plan penal, este de observat că textul constuţional nu limitează sfera imunităţii juridice doar la această
ramură de drept.
După cum s-a arătat în doctrină (Şt. Deaconu, în „Constituţia României. Comentariu pe articole –
Ediţia 2”, CH Beck, 2019, p. 745-746), scopul imunităţii este, ca şi în cazul parlamentarilor (tot
reprezentanţi ai poporului) să îl pună la adăpost de orice presiuni/procese/proceduri şicanatorii, pentru
a-i permite exercitarea în condiţii optime a atribuţiilor specifice şi libera exprimare a opiniilor.
Deşi imunitatea urmăreşte, în principal, protejarea prestigiului şi funcţionării autorităţii, în mod
indirect se ajunge şi la protecţia persoanei care exercită funcţia de Preşedinte.

Question 2

Trăsăturile imunităţii prezidenţiale:

Answer 2

reprezintă un element esenţial al statutului prezidenţial;
- are caracter imperativ: nu se poate „renunţa” la ea de către beneficiar, nici total, nici parţial;
trebuie invocată chiar din oficiu de către autorităţile publice;
-funcţionează pentru actele/faptele realizate în timpul exercitării mandatului Preşedintelui
României;
-pentru unele acte/fapte săvârşite în exercitarea mandatului, se extinde şi după încetarea
acestuia.

Question 3

viresponsabilitatea

Answer 3

vlipsa totală a oricărei forme de răspundere juridică pentru anumite acte,
inclusiv după încetarea mandatului.
Preşedintele este iresponsabil pentru actele şi opiniile sale politice, în acest sens fiind şi trimiterea
la art. 72 alin. 1. Ca atare, el nu va răspunde juridic, nici în timpul mandatului, nici după încetarea
acestuia, pentru manifestările sale pur politice - mesaje, declaraţii – sau chiar pentru decretele cu
semnificaţie politică etc (a se vedea şi Decizia CCCR nr. 53/2005 şi Avizul consultativ nr. 1/2007).
Lipsa răspunderii juridice nu exclude, la modul absolut, angajarea răspunderii „politice” a
Preşedintelui, în aplicarea art. 95 din Constituţie: Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de către
Parlament pentru „fapte grave de încălcare a Constituţiei”, urmând ca poporul să decidă asupra
demiterii sale prin referendum.
Pentru celalalte acte, în măsura în care aduc atingere dispoziţiilor legale, Preşedintele poate
răspunde juridic (deci nu este „iresponsabil”), însă nu în timpul mandatului.

Question 4

vinviolabilitatea

Answer 4

interdicţia dispunerii unor măsuri care ar afecta libertatea de mişcare/exprimare/exercitare a atribuţiilor prezidenţiale (precum reţinerea, percheziţia, arestarea),
precum şi interdicţia derulării unor proceduri judiciare sau chiar de altă natură care ar putea afecta
exercitarea mandatului prezidenţial şi/sau prestigiul autorităţii prezidenţiale.
Pentru comparaţie, a se vedea art. 67 din Constituţia Franţei:
„Preşedintele Republicii nu răspunde pentru actele îndeplinite în această calitate, sub rezerva
dispoziţiilor articolelor 53-2 şi 68.
Pe parcursul mandatului său, Președintele nu poate fi chemat în faţa vreunei instanţe sau
autorităţi administrative franceze să depună mărturie şi nici nu poate face obiectul vreunei acţiuni civile,
nici a vreunei anchete, cercetări penale sau urmăriri penale.
Pe parcursul mandatului Preşedintelui Republicii se suspendă curgerea oricărui termen de
prescripţie sau de decădere din dreptul de a formula contestaţie. Cauzele şi procedurile care sunt astfel
suspendate pot fi reluate sau angajate împotriva lui la expirarea unui termen de o lună de la data
încheierii mandatului.”
Este de discutat, dată fiind lipsa oricăror detalii în art. 84 alin. 2 din Constituţia României, dacă şi
Preşedintele României beneficiază de aceleaşi măsuri de protecţie.
Inviolabilitatea este o componentă importantă a „imunităţii” prezidenţiale şi are în vedere
situaţiile în care Preşedintele, chiar dacă încalcă norme legale (inclusiv penale), nu poate fi supus unei
proceduri de tragere la răspundere. Raţiunea este simplă: un Preşedinte în funcţiune trebuie lăsat să îşi
ducă la îndeplinire atribuţiile şi mandatul încredinţat de popor, fără a fi obligat să îşi irosească timpul şi
energia pentru a se apăra sau pentru a participa în diverse procese sau proceduri penale, civile,
contravenţionale etc. (unele dintre acestea putând fi declanşate chiar din raţiuni şicanatorii, de către
diverşi adversari politici sau de către persoane care, pur şi simplu, nu îl agreează).
În primul rând, inviolabilitatea îl protejează pe cel care ocupă funcţia de Preşedinte de orice
proceduri penale: acestea nu pot fi nici declanşate, nici continuate sau finalizate (dacă erau deja
declanşate la momentul preluării mandatului).
În mod excepţional, dincolo de „răspunderea politică” prevăzută la art. 95, Preşedintele îşi poate
pierde „privilegiul” inviolabilităţii în materie penală, în timpul mandatului, doar la iniţiativa
Parlamentului şi doar în ipoteza de la art. 96: el poate fi pus sub acuzare prin hotărâre a Parlamentului
pentru săvârşirea infracţiunii de „înaltă trădare”, urmând ca Parchetul să efectueze urmărirea penală şi
să decidă dacă se impune sau nu trimiterea în judecată penală.
S-a mai exprimat şi opinia că pentru faptele care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor („de
drept comun”), Preşedintele ar putea fi tras la răspundere ca orice alt cetăţean, chiar înainte de
încetarea mandatului (de exemplu, opinia prof. Verginia Vedinaş). În materie penală, apreciem că o
astfel de ipoteză este exclusă, dat fiind nu doar rolul imunităţii (în forma „inviolabilităţii”), ci şi
jurisprudenţa CCR sau practica de la nivelul Ministerului Public sau al instanţelor penale.

Question 5

În timpul mandatului, poate Preşedintele să răspundă civil sau contravenţional, sau este
„imun”?

Answer 5

Dacă am merge pe modelul francez, răspunsul ar fi „nu”.
Constituţia României nu oferă un răspuns clar (textele se concentrează doar asupra răspunderii
penale). Se poate accepta, însă, o explicaţie oferită în doctrină, în sensul în care logica imunităţii este să
nu îl supună pe şeful statului unor proceduri degradante (care ar aduce atingere prestigiului autorităţii
pe care o întruchipează) sau de natură să îl deturneze de la îndeplinirea atribuţiilor (de exemplu, dacă
ar fi posibil ca persoana care ocupă funcţia de Preşedinte să fie urmărită penal sau chiar judecată în
timpul mandatului, este de anticipat că o parte substanţială din activităţile acesteia se va concentra pe
realizarea de acte procedurale, formularea de apărări, prezentarea la Parchet, la instanţe etc).
Pe de altă parte, este discutabil dacă procedurile „civile” (chemarea sa în judecată pentru un
litigiu imobiliar, de exemplu) sau „administrative” (precum cele „contravenţionale”) pot afecta modul în
care Preşedintele îşi exercită atribuţiile.
Logic ar fi să acceptăm că, de regulă, nu ar exista o problemă reală, din acest punct de vedere,
dar la fel de adevărat este că pot exista consecinţe extrem de „nocive” chiar şi în materie „civilă” sau
„contravenţională” (de exemplu, admiterea unei acţiuni civile privind evacuarea Preşedintelui din
imobilul în care locuieşte împreună cu familia sau aplicarea sancţiunii contravenţionale a activităţii în
folosul comunităţii).

Question 6

raspunderea politica

Answer 6

Denumirea de „răspundere politică” este utilizată în legătură cu procedura reglementată la art. 95 din
Constituţie, cu următoarea argumentare:
 identificarea „abaterii” care justifică, într-o primă etapă, suspendarea Preşedinteui, intră în
competenţa Parlamentului, deci ţine de votul şi aprecierile politice ale parlamentarillor;
 „sancţiunea” potenţială este demiterea Preşedintelui de către corpul electoral, în urma unui
referendum naţional, şi în acest caz fiind vorba despre un vot eminamente politic, nu despre o procedură
„jurisdicţională” care să ducă la constatarea oficială a „faptei ilicite” şi a vinovăţiei (practic, Preşedintele este
repus în funcţie sau demis în funcţie de „simpatiile” politice ale electoratului).

Question 7

componenta juridica a raspunderii politice

Answer 7

v se cere, totuşi, existenţa unei „fapte ilicite” – „fapte grave de încălcare a Constituţiei” (deci, teoretic,
nu se recunoaşte o putere discreţionară absolută a Parlamentului de a declanşa şi finaliza procedura
suspendării din funcţie);
 anterior votului privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui, este obligatorie solicitarea unui aviz
consultativ de la Curtea Constituţională;
 în urma suspendării din funcţie prin votul Parlamentului, încetează provizoriu exercitarea atribuţiilor
de către Preşedintele ales şi intervine interimatul;
 devine obligatorie organizarea referendumului pentru demiterea Preşedintelui;
 referendumul duce fie la demiterea Preşedintelui (sancţiune juridică) şi la încetarea mandatului său,
cu toate consecinţele juridice de rigoare, fie la reluarea atribuţiilor de către acesta şi la încetarea stării de
interimat.
Din acest motiv, se poate spune că art. 95 nu reglementează o răspundere „pur” politică, ci tot una
juridică, denumită în doctrina de drept administrativ şi „răspundere administrativ-disciplinară” (această
denumire pleacă de la teza că „faptele grave de încălcare a Constituţiei” reprezintă, în definitiv, abateri
„disciplinare” ale Preşedintelui, ca autoritate administrativă). O altă explicaţie pentru folosirea
preponderentă (mai ales către „constituţionalişti”) a denumirii de „răspundere poitică” se raportează şi la
intenţia de a o delimita de răspunderea penală a Preşedintelui, care, evident, este de natură juridică.

Question 8

vvEtapele angajării răspunderii politice

Answer 8

vRăspunderea politică presupune două mari etape:

(i. ) etapa suspendării din funcţie a Preşedintelui de către Parlament;
(ii. ) etapa organizării referendumului pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui.

Question 9

Suspendarea din funcţie

Answer 9

vMotivul pentru care se poate hotărî suspendarea din funcţie a Preşedintelui = săvârşirea unor fapte
grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei .
Calificarea, în acest sens, a unor fapte ale Preşedintelui, este de resortul exclusiv al Parlamentului, chiar
dacă acesta are obligaţia de a cere un punct de vedere „consultativ” de la Curtea Constituţională (a se
vedea Decizia CCR nr. 730/2012).

Question 10

aviz consultativ privind suspendarea din functie

Answer 10

vPrin Avizul consultativ nr. 1/2007 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României, Curtea Constituţională a reţinut că „pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor
Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care
Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii
constituţionale, sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare”.
Remarcăm faptul că în 2007 nu s-au identificat, de către Curtea Constituţională, „încălcări” ale
Constituţiei de către Preşedinte.
Prin Avizul consultativ nr. 1/2012, s-au identificat şi astfel de „abateri” (chiar dacă de o manieră
mai „reţinută” şi fără a exista concluzii ferme în acest sens), Curtea Constituţională constatând că:
- pct. 3.2.: „Faptul că Preşedintele României, prin comportamentul său politic, şi-a asumat public
iniţiativa luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern,
prin asumarea răspunderii, poate fi reţinut ca o încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului
ministru.”
- pct. 3.7.: „Referitor la rolul Preşedintelui României, prevăzut de art. 80 din Constituţie, Curtea
constată că domnul Traian Băsescu nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”

Question 11

vPropunerea de suspendare din funcţie:

Answer 11

• trebuie semnată de cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor;
• trebuie să fie motivată;
• se depune concomitent la birourile permanente ale celor două Camere;
• se comunică de către preşedinţii birourilor permanente, neîntârziat, Preşedintelui României, cu
  precizarea datei şi locului şedinţei comune în care se va prezenta propunerea.

Question 12

vPrezentarea propunerii în şedinţa comună a celor două Camere

Answer 12

etape:
citirea propunerii de suspendare din funcţie;
- ascultarea explicaţiilor Preşedintelui României (dacă doreşte să le dea);
- consultarea parlamentarilor, de către preşedintele de şedinţă, pentru a se decide dacă datele
existente sunt suficiente pentru a fi sesizată Curtea Constituţională sau dacă este necesară constituirea
unei comisii comune de anchetă;
- adoptarea unei hotărâri, în acest sens, cu majoritatea voturilor din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor;

Question 13

Constituirea comisiei de anchetă şi redactarea unui raport

Answer 13

(etapă la care se ajunge numai dacă se

hotărăşte că nu există date suficiente pentru sesizarea directă a Curţii Constituţionale).

Question 14

Sesizarea Curţii Constituţionale – emiterea avizului consultativ al CCR

Answer 14

vDacă, anterior sesizării CCR, s-a constituit şi o comisie parlamentară de anchetă, raportul acesteia
se va comunica Curţii, în vederea emiterii avizului consultativ prevăzut de art. 95 alin. 1 din Constituţie,
prin grija preşedinţilor celor două Camere.
Dacă sesizarea CCR s-a făcut fără a se constitui, anterior, o comisie parlamentară de anchetă
(ipoteza în care parlamentarii decid că există „date suficiente” pentru sesizare), Curtea va avea în vedere
argumentele prezentate în propunerea de suspendare din funcţie (conform art. 83 din Regulament, prin
sesizarea înaintată Curţiisub semnătura preşedintelui şedinţei comune se va menţiona şi termenul până
la care aceasta trebuie să se pronunţe – formulare care, în opinia noastră, este cel puţin „forţată”,
întrucât Parlamentul nu poate impune „obligaţii” de acest gen instanţei constituţionale, ci poate, cel
mult, „recomanda”).
Avizul Curţii are doar caracter consultativ (reprezintă o „opinie de specialitate” a instanţei
constituţionale), deci nu obligă cu nimic Parlamentul (membrii acestuia rămân liberi să voteze după cum
cred de cuviinţă) – a se vedea Decizia CCR nr. 730/2012.

Question 15

Votarea propunerii de suspendare în şedinţa comună a celor două Camere

Answer 15

şedinţa comună are loc în termen de 24 de ore de la primirea avizului CCR;
- votul este secret, cu bile;
- Preşedintele este invitat la şedinţă şi are dreptul de a da explicaţii;
- suspendarea se votează cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor (majoritate absolută);
- se va adopta o hotărâre care se comunică în termen de 48 de ore Preşedintelui;
- hotărârea de suspendare se comunică şi Guvernului, în vederea organizării referendumului pentru
demiterea Preşedintelui.

Question 16

Organizarea referendumului pentru demiterea Preşedintelui României

Answer 16

Referendumul naţional reprezintă mijlocul de soluţionare a conflictului politic dintre Parlament
şi Preşedinte.
Referendumul pentru demiterea Preşedintelui României se organizează în cel mult 30 de zile de
la data aprobării propunerii de suspendare, iar obiectul şi data lui se stabilesc prin hotărâre a
Parlamentului (art. 15 alin. 1 lit. b din Legea nr. 3/2000).
În cadrul acestei proceduri, poporul este chemat să răspundă cu „Da” sau „Nu” la întrebarea:
“Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”
Pentru ca un referendum naţional să fie, în general, valabil, art. 5 din Legea nr. 3/2000 impune
două condiţii:
 să participe la referendum (cvorum) minimum 30% din numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente;
 opţiunile valabil exprimate să reprezinte minimum 25% din numărul persoanelor
înscrise pe listele electorale permanente.
În mod special, art. 10 din Legea nr. 3/2000 prevede că demiterea Preşedintelui României este
aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate.

Question 17

vPropunerea de demitere este votată prin referendum

Answer 17

Preşedintele este demis din funcţie la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului (art. 45 alin. 2 din
Legea nr. 3/2000);
- intervine vacanţa funcţiei;
- în termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei prezidenţiale, Guvernul va
organiza alegeri pentru alegerea noului Preşedinte – art. 97 alin. 2 din Constituţie.

Question 18

Propunerea de demitere este respinsă dupa referendum

Answer 18

efectele suspendării încetează;
- Preşedintele României îşi reia exerciţiul atribuţiilor sale;
- încetează interimatul.
Interpretare: profesorul Antonie Iorgovan a apreciat că, în cazul respingerii propunerii de demitere,
Parlamentul ar primi un „vot de blam” din partea poporului, deci s-ar putea lua în discuţie dizolvarea sa
automată.
De lege lata, o astfel de consecinţă este exclusă, deoarece condiţiile în care se apoate ajunge la dizolvarea
Parlamentului sunt reglemementate în mod restrictiv la art. 89 din Constituţie.

Question 19

Procedura angajării răspunderii penale:(inainte de revizuirea din 2003)

Answer 19

vPe întreaga perioadă a mandatului său, Preşedintele României se bucură de imunitate în materie penală
(în sens de iresponsabilitate pentru opiniile politice şi de inviolabilitate pentru celelalte fapte/acte ale
sale), cu o singură excepţie: punerea sub acuzare pentru înaltă trădare, la care se referă art. 96 din
Constituţia României, revizuită.
Iniţial, „Tezele” proiectului de Constituţie reglementau numai răspunderea politică a Preşedintelui,
constând în suspendarea sa din funcţie, cu avizul „Consiliului Constituţional” şi cu votul majorităţii
absolute a membrilor Adunării Deputaţilor şi a Senatului1
.

Ulterior, în proiect s-au adăugat amendamentele privind imunitatea Preşedintelui, cu trimitere distinctă
la dispoziţiile privind imunitatea parlamentarilor, respectiv răspunderea juridică (penală) a acestuia
pentru înaltă trădare.
În forma finală a Constituţiei din 1991, art. 84 alin. 2 („Incompatibilităţi şi imunităţi”) a prevăzut că
„Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 70 se aplică în mod corespunzător”.
La rândul său, art. 70 („Independenţa opiniilor”) stabilea că „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Tot în cuprinsul art. 84, la alin. 3, era reglementată şi răspunderea penală a Preşedintelui pentru „înaltă
trădare”. Astfel, cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, puteau hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor,
competenţa de judecată revenind Curţii Supreme de Justiţie (actuala Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Ca efect al condamnării definitive a Preşedintelui, acesta era demis de drept.
În art. 95 („Suspendarea din funcţie”) regăseam, ca şi în prezent, procedura de angajare a răspunderii
politice a şefului statului, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. La
propunerea a cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor, cele două Camere puteau hotărî, în
şedinţă comună, suspendarea din funcţie a Preşedintelui, cu votul majorităţii absolute, după consultarea
Curţii Constituţionale. Ulterior aprobării propunerii de suspendare, într-un termen de 30 de zile, se
organiza referendumul pentru demiterea Preşedintelui.

Question 20

vProcedura angajării răspunderii penale dupa 2003

Answer 20

vvvÎn urma revizuirii din anul 2003, textele referitoare la răspunderea Preşedintelui au suferit unele
modificări.
Pe de o parte, în cadrul art. 84 au fost menţinute doar primele două alineate, alineatul 3 referitor la „înalta
trădare” transformându-se într-un articol distinct (art. 96, denumit „Punerea sub acuzare”).
Alineatul 2 a reţinut aceeaşi formulare generală - „Preşedintele României se bucură de imunitate”, la care
se adaugă a doua teză, o normă de trimitere la primul alineat al noului art. 72, dedicat imunităţii
parlamentare, text care a preluat dispoziţiile fostului art. 70 al Constituţiei din 1991.
În egală măsură, art. 95 a rămas „neatins”, dar s-a reformulat art. 96, care a preluat şi dezvoltat dispoziţiile
anterioare ale art. 84 alin. 3. Au fost aduse unele precizări suplimentare cu privire la iniţierea propunerii
.
de punere sub acuzare pentru „înaltă trădare” de către majoritatea deputaţilor şi senatorilor, respectiv
suspendarea din funcţie a Preşedintelui, ca efect al adoptării hotărârii Parlamentului.

Question 21

etapele punerii sub acuzare

Answer 21

vDin analiza art. 96 din Constituţie şi a dispoziţiilor Codului de procedură penală, angajarea răspunderii
penale a Preşedintelui României presupune 3 etape:
1) etapa politică (punerea sub acuzare pentru înaltă trădare de către Parlament);
2) etapa urmăririi penale (procedură desfăşurată de Parchetul General)
3) etapa judecăţii (primă instanţă – Secţia Penală a ÎCCJ, apel – Completul de 5 judecători în materie
penală).
Ultimele 2 etape mai sunt tratate, în literatura de specialiate, sub denumirea de “etapa judiciară” sau
“tehnico-juridică”.

Question 22

infractiunea de tradare

Answer 22

v“Faptele prevăzute în art. 394-397 (adică cele care formează elementul material al infracţiunilor de
“trădare”, “trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat”, “trădare prin ajutarea inamicului”,
“acţiuni împotriva ordinii constituţionale” – subl.ns. A.S.C.), săvârşite de către Preşedintele României sau
de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare
şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.”

Question 23

Etapa politică: in punerea sub acuzare

Answer 23

Această etapă este denumită „politică” pentru că aprecierea unei fapte a Preşedintelui ca fiind “înaltă
trădare” şi, mai departe, punerea sub acuzare intră în competenţa Parlamentului.
După intrarea în vigoare a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009), nu se mai poate susţine că “înaltă
trădare” ar avea valenţe preponderent “politice” şi că nu ar putea fi considerată o categorie exclusiv
juridică, pe motiv că nu ar fi reglementată cu precizie (după cum vom detalia în secţiunile de mai-jos,
această situaţie se regăsea până la 1 februarie 2014).
Cu toate acestea, hotărârea, în sine, de punere sub acuzare rămâne la aprecierea Parlamentului şi
necesită, în mod evident, un vot politic, chiar dacă propunerea trebuie să fie temeinic argumentată juridic.
Dacă Parlamentul nu îşi asumă acestă decizie, Parchetul nu are posibilitatea de îl urmări penal pe
Preşedinte şi, ca atare, acesta nici nu poate fi judecat.
În ce constă această procedură parlamentară (a se vedea şi art. 75-80 al Regulamentului activităţilor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului)?
 propunerea (cererea) de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea absolută a deputaţilor
şi senatorilor (trebuie să fie temeinic motivată, inclusiv din perspectiva încadrării juridice a faptelor
imputate);
 propunerea se depune la birorurile permanente ale celor 2 Camere şi trebuie adusă, neîntârziat, la
cunoştinţa Preşedintelui, pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută).
 în cadrul unei şedinţe comune se aduce la cunoştinţa parlamentarilor conţinutul cererii şi se

constituie o comisie specială de anchetă;
 în termen de 48 de ore de la depunerea raportului de către comisia specială de anchetă, are loc
şedinţa comună în care se dezbate şi se votează cererea de punere sub acuzare;
 cererea se aprobă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor (vot secret, cu bile).
 după aprobarea cererii, Parlamentul va solicita oficial Procurorului General al Parchetului de pe
lângă ÎCCJ să sesizeze ÎCCJ.

Question 24

Efectele aprobării cererii de punere sub acuzare:

Answer 24

ridicarea imunităţii Preşedintelui în ceea ce priveşte angajarea răspunderii pentru faptele
prezentate ca fiind “înaltă trădare”;
 sesizarea autorităţii competente pentru realizarea urmăririi penale (Parchetul General de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);
 suspendarea de drept din funcţie a Preşedintelui (până la clasarea cauzei sau, după caz, soluţionarea
ei definitivă pe cale judecătorească);
 instaurarea interimatului.

Question 25

Etapa urmăririi penale:

Answer 25

Competenţa de a realiza urmărirea penală şi de a dispune trimiterea în judecată a Preşedintelui, prin
rechizitoriu, pentru săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, aparţine Parchetului General de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la modul de finalizare a urmăririi penale, au fost exprimate două puncte de vedere (la care vom
reveni şi în secţiunea 3):
(i.) punerea sub acuzare a Preşedintelui de către Parlament are semnificaţia sesizării Parchetului General,
dar nu există obligaţia acestuia din urmă de a dispune, obligatoriu, trimiterea în judecată.
(ii.) Parchetul General are obligaţia de a da curs hotărârii Parlamentului şi de a sesiza instanţa de judecată.
Evident, soluţia corectă este cea formulată în prima teză, întrucât etapa politică se epuizează din
momentul sesizării Parchetului, după acest moment procesul penal intrând pe făgaşul obişnuit: Parchetul
va efectua urmărirea penală, însă va întocmi un rechizitoriu pentru trimitere în judecată numai dacă va
constata că sunt întrunite, cu adevărat, elementele constitutive ae infracţiunii de “înaltă trădare”.
Invers, dacă Parchetul va constata că nu sunt motive pentru trimiterea în judecată, va dispune clasarea
cauzei, conform dispoziţiilor Codului de procedură penală (caz în care Preşedintele îşi va relua atribuţiile).

Question 26

vEtapa judiciară: in raspunderea penala

Answer 26

vvvLa această etapă (judecata) se va ajunge numai dacă Parchetul General va sesiza instanţa printr-un
rechizitoriu.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
1) judecata în fond (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală);
2) judecata în apel (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în materie penală).

Question 27

Ce soluţii poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie? in cazul atragerii raspunderii penale

Answer 27

(i.) dacă Preşedintele va fi declarat nevinovat (acuzaţiile penale nu se justifică), se va pronunţa o hotărâre
de achitare – consecinţe “administrative”: încetarea suspendării din funcţie şi a interimatului, după
rămânerea definitivă a hotărârii;
(ii.) dacă Preşedintele va fi declarat vinovat de săvârşirea infracţiunii de “înaltă trădare”, se va pronunţa
o hotărâre de condamnare (pedepsele sunt cele prevăzute în art. 398 Cod penal) - consecinţe
“administrative”: demiterea din funcţia de Preşedinte, de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.

Question 28

Forme ale raspunderii presedintelui

Answer 28

Răspunderea Preşedintelui (ne referim la perioada în care îşi îndeplineşte mandatul) intervine
doar cu titlu excepţional, în situaţiile expres prevăzute în Constituţie.
Astfel, regăsim următoarele forme:
 răspunderea „politică” (denumită şi administrativ-disciplinară) - art. 95 din Constituţie;
 răspunderea penală - art. 96 din Constituţie şi art. 398 Cod penal;
 răspunderea administrativ-patrimonială (pentru prejudiciile cauzate prin actele sale
administrative) – art. 52 coroborat cu art. 126 alin. 6 şi art. 21 din Constituţie;
Mai putem admite (cu observaţiile de mai-sus), fără a fi prevăzute expres în Constituţie:
 răspunderea civilă (poate fi admisă, principial);
 răspunderea contravenţională (cu menţiunea că este exclusă, din punctul nostru de vedere,
aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii)

Question 29

putem face distincţie între diferitele infracţiuni care pot fi săvârşite de acesta şi ce relevanţă ar avea
acest demers?
observatii privind imunitatea parlamentara in primul rand

Answer 29

Dincolo de chestiunea conturării răspunderii juridice a Preşedintelui, în general, o întrebare esenţială este
dacă putem face distincţie între diferitele infracţiuni care pot fi săvârşite de acesta şi ce relevanţă ar avea
acest demers?
Mai concret, trebuie clarificat dacă există o diferenţiere de regim juridic între faptele „de drept comun”
şi faptele săvârşite „în exercitarea atribuţiilor” de şef al statului, dincolo de necesitatea stabilirii sferei de
cuprindere a ambelor categorii.
O asemenea delimitare apare, conform art. 7 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea
ministerială2

, privit în lumina art. 109 alin. 2 din Constituţie, pentru membrii Guvernului, inclusiv primul-
ministru.

Chiar şi pentru aceştia, însă, legiuitorul admite o specie de „imunitate procedurală” în privinţa faptelor
penale săvârşite în exerciţiul funcţie, fiind cunoscute dispoziţiile constituţionale care condiţionează
începerea urmării penale de cererea Preşedintelui României, a Senatului sau a Camerei Deputaţilor, ca şi
celebra Decizie nr. 270/2008 a Curţii Constituţionale3

care a scindat (în mod artificial şi absolut inoportun,

apreciem noi) această competenţă.
În egală măsură, putem să avem în vedere, spre comparaţie, şi ceea ce înseamnă „imunitatea”
parlamentară, după revizuirea constituţională din anul 2003. Astfel, parlamentarii nu răspund penal
pentru opiniile şi voturile politice exprimate, însă răspund, chiar în timpul derulării mandatului, pentru
orice alte fapte penale.
Desigur, faptul că nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi preventiv decât cu acordul Camerei din
care fac parte constituie un element al „imunităţii” ce le-a fost acordată, mai precis al „inviolabilităţii”
persoanei parlamentarului, însă implicarea Camerei, sub acest aspect, în procedura penală, nu poate
stopa declanşarea şi finalizarea procesului penal în faţa instanţelor (dacă se ajunge până acolo).
Remarcăm că, la art. 72, elementele „imunităţii” acoperă atât lipsa răspunderii pentru opiniile şi voturile
politice, cât şi aspectele ce privesc procedura de percheziţionare, reţinere, arestare, urmărire penală şi
trimitere în judecată pentru fapte ce nu au legătură cu activitatea politică. Cu alte cuvinte, sunt avute în
vedere atât „iresponsabilitatea”, cât şi „inviolabilitatea”, sub umbrela aceluiaşi concept – „imunitate”,
motiv pentru care apreciem că aceeaşi abordare a fost avută în vedere şi în cadrul art. 84 alin. 2 teza întâi.
Ar rezulta, aşadar, că termenul de „imunitate” de la art. 84 nu se rezumă la cea de ordin procedural, după
cum s-a reţinut într-o opinie sus-citată, ci se referă, chiar dacă nu de o manieră foarte clară, şi la
„iresponsabilitate” („imunitatea funcţională”). Aceasta din urmă ar fi, mai departe, circumstanţiată de
teza a 2-a a alin. 84 alin. 2, care ne trimite la art. 72 alin. 1.

Question 30

observatii privind cele doua componente ale imunitatii

Answer 30

se impune ca abordarea acestei teme să vizeze două dimensiuni, după cum discutăm
despre lipsa totală şi perpetuă de răspundere juridică (iresponsabilitate sau imunitate de drept material/funcţională) sau despre protejarea Preşedintelui numai în timpul exercitării mandatului
(inviolabilitate sau imunitate de drept procedural).
Personal, optăm pentru utilizarea conceptelor de „iresponsabilitate” şi „inviolabilitate”, pe care le
considerăm mai reprezentative din perspectiva dreptului public (fără a pretinde că celelalte sintagme,
care evocă aceleaşi realităţi, dintr-o perspectivă „penalistă”, nu ar fi corecte).
Amintim că în articolele 95 şi 96 sunt consacrate proceduri care pot atrage, în mod excepţional, fie
răspunderea „disciplinară” (politică) a Preşedintelui în funcţie, fie răspunderea penală pentru fapta de
„înaltă trădare”.
În mod logic, dacă inviolabilitatea ar fi vizat numai opiniile politice ale Preşedintelui, ar rezulta că, în rest,
pentru orice faptă de natură penală, acesta răspunde încă din timpul mandatului ca orice alt cetăţean,
fără a beneficia de nicio „favoare”.
Însă, în acest caz, nu îşi mai avea rostul art. 96 din Constituţie, care prevede o procedură specială de
ridicare a imunităţii Preşedintelui, atunci când este acuzat de reprezentanţii forului legiuitor că a săvârşit
o infracţiune de gravitate extremă, denumită generic, încă din 1991, „înaltă trădare”.
Este neîndoielnic faptul că art. 96 există tocmai pentru a permite declanşarea urmăririi penale împotriva
Preşedintelui în funcţie, iar caracterul de excepţie4 al unei asemenea proceduri, de natură să aducă
atingere regulii imunităţii sale juridice (în sens de inviolabilitate), este subliniat şi de majoritatea calificată
de două treimi, cerută pentru adoptarea hotărârii Parlamentului de punere sub acuzare.
Chiar dacă putem conveni asupra caracterului de „regulă” a inviolabilităţii Preşedintelui în materie penală,
în timpul exercitării mandatului, mai rămân destule aspecte controversate.
Astfel, putem identifica două categorii de fapte ilicite, în general, şi fapte penale, în special, care pot fi
comise de persoana care ocupă funcţia de Preşedinte al României.

Question 31

opinii privind delimitarea faptelor penale comise

Answer 31

Pe de o parte, pot fi săvârşite fapte penale „în exerciţiul mandatului”. După cum am precizat, unii autori
includ în această categorie faptele prin care se concretizează realizarea prerogativelor constituţionale5
.
Într-o prezentare mai nuanţată (şi, în ceea ce ne priveşte, discutabilă) se susţine că, în materie penală,
trebuie făcută o diferenţiere între „acte comise în exercitarea atribuţiilor” (autorul are în vedere atribuţiile
expres precizate în Constituţie, precum: desemnarea primului-ministru, numirea în funcţii publice,
numirea şi revocarea unor membri ai Guvernului, dizolvarea Parlamentului, mobilizarea totală sau parţială
a forţelor armate, instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, conferirea de decoraţii şi titluri de
onoare etc.), „fapte conexe sau în legătură cu atribuţiile prezidenţiale” şi „fapte care nu au nicio legătură
cu funcţia”
6
.

Primele ar intra sub protecţia unei imunităţi absolute, Preşedintele fiind „iresponsabil” pentru ele
(exemplul furnizat este „abuzul contra intereselor persoanei, constând în rechemarea nejustificată a unui
ambasador”), în timp ce ultimele două beneficiază doar de regimul „inviolabilităţii”.
Pentru „faptele conexe” (aici exemplele date se referă la traficul de influenţă săvârşit cu ocazia unor
tratate internaţionale, luarea de mită pentru acordarea gradelor de general/amiral sau pentru emiterea
unui decret de graţiere7

ş.a.) sau faptele fără legătură cu funcţia, Preşedintele este protejat de imunitatea
procedurală, el neputând fi implicat într-un proces penal, în perioada mandatului său, ci numai după
expirarea acestuia, în condiţiile dreptului comun8
.

Dincolo de faptul că suntem de acord cu observaţiile citate privind „inviolabilitatea”, avem rezerve faţă
de plasarea „faptelor conexe”, astfel cum sunt descrise de autorul menţionat, în afara exerciţiului
atribuţiilor prezidenţiale. În definitiv, nu vedem ce ar diferenţia, de exemplu, din perspectiva acestei
calificări (plecând de la premisa că ar putea avea o încadrare penală concretă), rechemarea abuzivă a unui
ambasador faţă de o eventuală mită pretinsă pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 94 din
Constituţie. Toate sunt comise în exercitarea atribuţiilor prezidenţiale, chiar dacă reprezintă o exercitare
abuzivă, deformată, dincolo de limitele legii (tocmai acest element comun le poate conferi caracter
infracţional).
Din punctul nostru de vedere, orice infracţiune săvârşită în legătură cu realizarea unei atribuţii, sau, în
alte cuvinte, profitându-se nemijlocit de existenţa acestor atribuţii, constituie o infracţiune săvârşită „în
exerciţiul funcţiei”.
Într-o altă opinie9

, mergându-se pe modelul răspunderii ministeriale, s-a arătat că imunitatea îl protejează
pe Preşedinte numai în privinţa faptelor săvârşite în exerciţiul mandatului, pentru faptele „de drept
comun” urmând să răspundă ca orice alt cetăţean.
O asemenea concepţie este întemeiată, după cum am arătat deja, pe principiile fundamentale consacrate
în art. 16 din Constituţie: egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări, respectiv imperativul ca nimeni să nu fie mai presus de lege.
Pe cale de consecinţă, dacă Preşedintele ar comite fapte penale „obişnuite” (precum înşelăciunea,
omorul, uciderea din culpă, vătămarea corporală etc.), care nu au fost ocazionate de exercitarea
atribuţiilor prezidenţiale, acesta nu ar mai fi protejat de imunitate şi ar putea răspunde juridic chiar din
timpul mandatului.

Question 32

raspunsurile lui ciobi la opiniile privind tipurile de fapte ale presedintelui

Answer 32

Revenind la opiniile anterioare, în special tripla clasificare a infracţiunilor ce ar putea fi săvârşite de
Preşedinte, nu putem să acceptăm că acesta este iresponsabil din punct de vedere penal pentru orice
fapte săvârşite „în exercitarea atribuţiilor” sale (în accepţiunea restrânsă prezentată într-una din tezele
de mai-sus), chiar dacă nu au caracter politic, cu excepţia „înaltei trădări”.
Credem că, în aceste ipoteze, „simpla” inviolabilitate este mai mult decât suficientă (ba chiar, în anumite
circumstanţe, excesivă), în caz contrar persoana în cauză fiind încurajată să comită abuzuri, din moment
ce este conştientă că se va bucura de o „impunitate” perpetuă. Or, o astfel de soluţie nu credem că este
acceptabilă
Inviolabilitatea Preşedintelui pentru faptele penale comise în exercitarea prerogativelor funcţiei este
acceptată şi într-o altă lucrare de referinţă în materia dreptului administrativ, unde se reţine că „legiuitorul
constituant român reduce ideea răspunderii penale a Preşedintelui Republicii la ideea punerii sub acuzare
pentru înaltă trădare”

10 (înţelegându-se din ansamblul explicaţiilor oferite de autor că se avea în vedere

problema angajării răspunderii în timpul mandatului).
De altfel, contrar teoriilor care optau pentru tratarea Preşedintelui ca orice alt cetăţean11, în privinţa
faptelor penale desprinse de exerciţiul atribuţiilor sale, majoritatea juriştilor, ca şi practica judiciară
(exemplul cel mai relevant este celebra cauză „Flota” care l-a implicat pe fostul Preşedinte al României),
au ales soluţia recunoaşterii inviolabilităţii, indiferent dacă pretinsele infracţiuni au fost săvârşite înainte
sau după începerea mandatului.
Chiar dacă o asemenea interpretare poate să pară inechitabilă, în raport cu restul cetăţenilor, şi poate
încuraja eventuale „derapaje” juridice din partea beneficiarului imunităţii, considerăm că, de lege lata,
este, într-adevăr, singura soluţie acceptabilă.
Desigur, riscul teoretic al săvârşirii unor infracţiuni de către Preşedinte există, fiind vorba aici despre
faptele pe care le-ar fi putut comite şi ca simplu cetăţean: încălcarea regimului circulaţiei pe drumurile
publice, acte de agresiune etc. Acestea pot fi denumite, generic, „infracţiuni de drept comun”, tocmai
pentru a le delimita de cele săvârşite în exercitarea mandatului.
Însă, la nivel practic, gradul de probabilitate al unor astfel de situaţii este redus, din cel puţin două motive:
(i.) pentru o asemenea conduită ilicită, chiar dacă nu există o ripostă imediată a organelor de urmărire
penală şi a instanţelor judiciare, ne putem imagina (în cazurile extreme) o intervenţie a Parlamentului în
baza art. 95 din Constituţie, soldată cu suspendarea din funcţie a „făptuitorului” (este adevărat că se va
ajunge la referendum, al cărui rezultat nu poate fi asimilat unei „sancţionări juridice”); (ii.) inviolabilitatea
îl protejează pe Preşedinte numai în perioada derulării mandatului, deci pentru infracţiunile săvârşite în
acest interval de timp el va putea fi tras la răspundere după ce părăseşte funcţia.
Concluzionând, în privinţa faptelor calificabile din perspectivă penală, care nu reprezintă opţiuni sau
acţiuni politice, suntem de acord că operează inviolabilitatea (pe durata mandatului) nu şi
iresponsabilitatea.
Pornind de la această premisă, prezintă interes art. 156 din Noul Cod penal12, conform căruia „cursul
termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o
împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare”.
În completarea normei de mai-sus, amintim şi dispoziţiile art. 312 alin. 2 şi 3 din Noul Cod de procedură
penală (NCPP)13 care prevăd suspendarea urmăririi penale „în situaţia în care există un impediment legal
temporar pentru punerea îm mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană”, respectiv dreptul organelor de
urmărire penală, în această situaţie, de a efectua „toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de
situaţia suspectului sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părţilor sau subiecţilor
procesuali”.
În cazul Preşedintelui, un astfel de „impediment legal” îl constituie (după cum vom arătat că a reţinut şi
Curtea Constituţională) dispoziţiile referitoare la imunitatea sa.
Fără a dezvolta acest subiect, mai precizăm că imunitatea, în sensul analizat, operează şi pentru
Preşedintele suspendat în temeiul art. 95 din Constituţie, întrucât mandatul nu i-a încetat, ci doar
exercitarea atribuţiilor i-a fost suspendată până la finalizarea referendumului privind demiterea sa.

Question 33

evolutia inaltei tradari pana la intrarea in vigoare a noului cod penal

Answer 33

Încă de la intrarea în vigoare a Constituţiei României, semnificaţia conceptului de „înaltă trădare” a format
obiect de controversă, în lipsa unor precizări mai clare în Legea fundamentală şi în configuraţia dată a
Codului penal din 1968 (cu modificările ce i-au fost aduse).
S-a reţinut că punerea sub acuzare pentru o astfel de faptă are la bază, primordial, o apreciere politică a
Parlamentului, întrucât poate fi „rezultatul unei confruntări de opinii, de programe, de atitudini, de
ideologii politice” dar şi al „unui simplu joc politic sau al unei răzbunări politice”

14. În acelaşi timp, o
    asemenea apreciere nu avea cum să facă abstracţie de o posibilă calificare din perspectiva legislaţiei
    penale, de unde şi calificarea sa ca o „crimă politică” ce constă în „abuzul de funcţie pentru o acţiune
    contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării”
    15
    .

Aşadar, „înalta trădare” a fost percepută ca având un caracter mult mai complex decât „trădarea” din
Codul penal, putând fi privită drept „cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării,
în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale”
16
.

În contextul finalizării procedurii de revizuire a Constituţiei, în anul 2003, s-a apreciat că art. 96 vizează
fapte penale deosebit de grave17care, tradiţional, în constituţiile democratice, sunt exprimate prin
sintagma „înaltă trădare”18, cu precizarea că Parlamentul nu poate juca rolul unei instanţe de judecată,
deşi punerea sub acuzare a Preşedintelui are un sens preponderent politic.
Doctrina a mai subliniat că înalta trădare constituie o „trădare de ţară” cu consecinţe deosebit de grave
asupra elementelor statului19 şi cu un dublu caracter – politic şi juridic20, în al cărei conţinut putea intra
orice acţiune prevăzută la art. 155-157 din Codul penal (trădare, trădare prin ajutarea inamicului, trădare
prin transmitere de secrete).
Conform unei alte interpretări de referinţă, dacă se admitea că „înalta trădare”, în sine, era o infracţiune
distinctă, atunci dispoziţiile art. 96 din Constituţie deveneau inaplicabile, din cauza inexistenţei unei astfel
de infracţiuni în Codul penal din 1968, cu consecinţa că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urma să respingă
o eventuală hotărâre a Parlamentului de trimitere în judecată, pentru lipsa incriminării legale21. Cu toate
acestea, se identifica şi o soluţie de natură să „salveze” textul constituţional: să considerăm că „înalta
trădare” nu este decât o agravantă a infracţiunii de „trădare” (întrucât era comisă de un organ aflat pe
cea mai înaltă treaptă a ierarhiei statale), caz în care instanţa supremă avea posibilitatea să constate că
sunt întrunite elementele acesteia şi să aplice o pedeapsă orientată spre maximul prevăzut de lege22
.

Această interpretare a fost îmbrăţişată şi de alţi reprezentanţi ai doctrinei clujene23
.

De altfel, şi specialişti ai Facultăţii de Drept din Bucureşti au acceptat teza unei „trădări agravate”24
.
Suplimentar, aceştia au precizat că semnificaţia politică a conceptului în discuţie era reliefată şi prin faptul
că parlamentarii nu sunt ţinuţi să facă dovada săvârşirii anumitor fapte penale, aceasta fiind de
competenţa autorităţii judecătoreşti, ci doar să probeze existenţa unei „fapte politice de o gravitate
extremă a Preşedintelui, prin care acesta s-a compromis definitiv şi iremediabil, aducând totodată
prejudicii imense ţării şi naţiunii române” (bineînţeles, cu unele referiri inevitabile la normele dreptului
penal).
Mai recent, într-o monografie bine documentată s-a optat pentru o sferă mai largă a „înaltei trădări”,
considerându-se că aici ar intra toate infracţiunile din Titlul I („Infracţiuni contra siguranţei statului”) al
fostului Cod penal sau din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României25, dacă astfel de fapte
pot fi săvârşite de Preşedinte şi reprezintă o încălcare flagrantă a obligaţiei de fidelitate faţă de ţară,
prejudiciind grav interesele statului26
.

În fine, s-a recunoscut că nici Constituţia, nici legea penală nu furnizau o definiţie certă, de unde şi
concluzia că aveam de-a face cu o denumire generică ce făcea referire la texte de incriminare deja
existente27

Question 34

clarificari asupra inaltei tradari odata cu aparitia ncp

Answer 34

Astfel, art. 398 prevede că „Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României
sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă
trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.”
La articolele indicate vom regăsi: trădarea (art. 394), trădarea prin transmitere de informaţii secrete de
stat (art. 395), trădarea prin ajutarea inamicului (art. 396) şi acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art.
397).
După cum se poate observa, fapta de înaltă trădare este, în sfârşit, incriminată ca o infracţiune de sine
stătătoare, deşi „împrumută” elementul material al altor infracţiuni. În al doilea rând, ea nu este
„rezervată” pentru şeful statului, fiind extinsă şi la membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT)30
.

Question 35

Preşedintele interimar intră sub incidenţa art. 398 NCP.?

Answer 35

Dacă
acceptăm că, deşi provizoriu, persoana în cauză (preşedintele Senatului sau al Camerei Deputaţilor)
exercită atribuţiile Preşedintelui României, rezultă că ar trebui să i se aplice un regim similar cu cel al
Preşedintelui ales (inclusiv să răspundă pentru „înaltă trădare”).
Cel puţin aparent, Constituţia pare să vină cu o altă soluţie. Astfel, dispoziţiile art. 99 din Constituţie nu
menţionează nimic despre aplicabilitatea art. 96 în privinţa Preşedintelui interimar („Dacă persoana care
asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă
prevederile Constituţiei, se aplică articolul 95 şi articolul 98”), de unde ar rezulta că „înalta trădare” este
legată exclusiv de persoana Preşedintelui ales. Noul Cod penal nu clarifică această chestiune, din moment
ce se referă generic la „Preşedintele României”, fără a face vreo precizare suplimentară.
În ceea ce ne priveşte, acceptând că normele constituţionale nu sunt favorabile acestei interpretări, nu
vedem nicio raţiune pentru care persoana care asigură interimatul funcţiei prezidenţiale să nu răspundă
pentru „înaltă trădare”, deşi nu exercită un „mandat”, mai ales că art. 398 din NCP se aplică şi pentru orice
membru al CSAT (a cărui conducere o poate realiza chiar un Preşedinte interimar).

Question 36

semnificaţia hotărârii Parlamentului de punere sub acuzare.

Answer 36

Faţă de cele două opinii majore formulate: (i.) una minoritară - prin hotărâre se pune în mişcare însăşi
acţiunea penală (deci efectul ei ar fi trimiterea obligatorie în judecată a Preşedintelui) pentru fapta
sesizată de Parlament31; (ii.) una majoritară - hotărârea are ca efect doar ridicarea imunităţii Preşedintelui
şi sesizarea Parchetului General în vederea începerii urmăririi penale, urmând ca trimiterea în judecată să
fie realizată de acesta din urmă32, ne raliem la cea de-a doua.
Mai mult, suntem de acord că Parchetul nu are obligaţia de a întocmi un rechizitoriu, în vederea trimiterii
în judecată a Preşedintelui, putând să ajungă la concluzia că faptele imputate acestuia nu există, cu consecinţa scoaterii de sub urmărire penală; evident, cu atât mai puţin are instanţa de judecată (Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie) obligaţia de a pronunţa o hotărâre de condamnare33, doar fiindcă Parlamentul
a lansat o acuzaţie de „înaltă trădare” pe seama şefului de stat.
De asemenea, apreciem ca fiind justificate opiniile34 care au subliniat faptul că o interpretare contrară (în
sensul obligării Parchetului de a trimite în judecată Preşedintele sau, şi mai radical, în sensul producerii
acestui efect prin simpla adoptare a hotărârii Parlamentului de punere sub acuzare) ar echivala cu
încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor statului, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţie
României, revizuită.

Question 37

jurisprdudenta CCR pana la decizia 678/2014

Answer 37

Curtea Constituţională nu a avut de prea multe ori ocazia de a se pronunţa expres asupra răspunderii în
plan penal a Preşedintelui, însă problema imunităţii sale a fost antamată în contextul discuţiilor relative
la imunitatea parlamentară.
Astfel, argumente relevante ale Curţii, în această materie, pot fi regăsite în Decizia nr. 235 din 5 mai 200535
(prin care s-a reţinut că prevederile art. 72 din Constituţie instituie măsuri de protecţie faţă de eventuale
abuzuri, şicane sau constrângeri pentru fapte care nu au legătură cu opiniile sau voturile lor politice),
Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 (prin care s-a reţinut că instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două
forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventuale presiuni sau abuzuri, fiindu-i asigurată
independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin) sau Decizia nr.
284 din 21 mai 201436 (conform căreia imunitatea Preşedintelui, ca şi a parlamentarilor, reprezintă o
garanţie constituţională şi o măsură de protecţie a mandatului, menită să asigure independenţa titularului
mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri, înlăturând răspunderea juridică pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea funcţiei).
Curtea şi-a exprimat un punct de vedere general şi în cadrul procedurii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui. Prin Avizul nr. 1 din 5 aprilie 200737, ea a reţinut că „Preşedintele României se bucură de
imunitate în condiţiile art. 72 alin. (1), adică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
(…)”. Cu alte cuvinte, Curtea a raportat „imunitatea” la „iresponsabilitatea” şefului statului pentru opiniile
sale politice, fără a menţiona nimic despre cealaltă latură a acesteia – „inviolabilitatea”.
De altfel, cu ocazia analizării dispoziţiilor Regulamentului de organizare şi funcţionare a Senatului, se
apreciase anterior38 că „numai independenţa opiniilor are, conform art. 72 din Constituţie, un caracter
absolut (…)”, soluţie care, deşi priveşte statutul parlamentarilor, este relevantă şi pentru Preşedinte, în
temeiul normei de trimitere din art. 84 alin. 2 teza a 2-a.

Question 38

puncte retinute din decizia 678/2014

Answer 38

Curtea
Constituţională a analizat, mai detaliat, şi semnificaţia art. 84 din Constituţie.
În principal, Curtea a dorit să răspundă la întrebarea dacă imunitatea în discuţie poate fi considerată un
„impediment legal”, în sensul dispoziţiilor din NCPP.
Decizia nr. 678/2014 a reamintit că imunitatea Preşedintelui, ca reprezentant al poporului, urmăreşte
„garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive” şi că ea are un
caracter imperativ, de ordine publică, neconstituind un drept subiectiv la care titularul ar putea renunţa.
Faţă de critica autorului excepţiei, legată de pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie
(principiul egalităţii în faţa legii), Curtea a subliniat că Preşedintele nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu
ceilalţi cetăţeni, având un statut special ce justifică instituirea unor norme care să îl protejeze în exerciţiul
autorităţii statale.
S-a mai amintit, de asemenea, că avem de-a face cu o dublă protecţie, exprimată prin noţiunile de
„iresponsabilitate” şi „inviolabilitate”.
Prima este reglementată expres în art. 84 alin. 2 teza a 2-a din Constituţie şi ar consta în faptul că
Preşedintele nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice, exprimate în exercitarea atribuţiilor
mandatului. Domeniul său cuprinde „protecţia împotriva sancţiunilor privind actele şi faptele săvârşite în
exercitarea mandatului prezidenţial, apărând libertatea de exprimare a Preşedintelui”. Aici, foarte
importantă este precizarea că iresponsabilitatea are o „calitate absolută”, în sensul în care incidenţa ei se
extinde şi după încetarea mandatului.
A doua noţiune evocă „un set de reguli privind urmărirea penală, trimiterea în judecată sau o serie de
măsuri preventive, precum percheziţionarea, reţinerea sau arestarea”, cu menţiunea că „dispoziţiile
constituţionale referitoare la inviolabilitatea parlamentarilor nu sunt aplicabile şi Preşedintelui României,
în privinţa căruia, inviolabilitatea poate fi înlăturată doar în cazul prevăzut de art. 96 din Constituţie, care
stabileşte posibilitatea Parlamentului de a-l pune sub acuzarea pentru înaltă trădare”.
Punerea sub acuzare echivalează, mai departe, cu ridicarea imunităţii Preşedintelui, acesta neputând
răspunde juridic, în perioada mandatului său, pentru alte fapte.
În egală măsură, plecând de la argumentele Curţii Constituţionale privind existenţa unei răspunderi a
titularului mandatului pentru actele şi faptele săvârşite în această perioadă, care nu au legătură cu voturile
sau opiniile politice, reţinem că în privinţa unor astfel de „derapaje” nu va subzista nicio protecţie specială
faţă de fostul Preşedinte, ulterior încetării funcţiei sale.
Din acest punct de vedere, concluziile Curţii ni se pare extrem de clare:
În primul rând, Preşedintele este şi rămâne iresponsabil pentru opiniile (şi, mai general, pentru acţiunile)
sale politice, exprimate în exercitarea funcţiei.
Apoi, pentru faptele care nu au legătură cu aceste opinii politice, realizate fie înainte de începerea
mandatului, fie în timpul acestuia, Preşedintele rămâne răspunzător, bucurându-se, însă, de inviolabilitate
pe întreaga perioada de exercitare a funcţiei.
Înţelegem, din cuprinsul Deciziei nr. 678/2014, că Preşedintele va putea răspunde penal, după ce dispare
inviolabilitatea, pentru toate faptele realizate în timpul mandatului, indiferent dacă au fost săvârşite în
exercitarea atribuţiilor sau în afara unui astfel de cadru, sub condiţia ca pretinsele infracţiuni să nu constea
în declaraţii, mesaje, comunicate, scrisori deschise, puncte de vedere sau alte acte de natură politică.
Totodată, apreciem că ar putea fi avute în vedere, principial, şi „actele” (acţiunile) cu conţinut politic care
generează anumite consecinţe juridice (de exemplu, o cerere de reexaminare a unei legi, sau refuzul de
numire în funcţie a unui membru al Guvernului, la prima solicitare a primului-ministru).
Facem menţiunea că aceste concluzii ale Curţii s-au raportat, în mod special, la răspunderea penală,
Curtea insistând asupra faptului că Preşedintele nu poate fi supus niciunei proceduri de acest gen în timpul
exercitării mandatului său, cu excepţia punerii sub acuzare pentru „înaltă trădare”. În tot acest interval de
timp există un veritabil „impediment legal”, în sensul dispoziţiilor noului Cod de procedură penală, pentru
derularea urmăririi penale, aceasta urmând să îşi reia, ulterior, cursul. De altfel, s-a reţinut, în mod corect,
că pe durata mandatului prezidenţial operează suspendarea prescripţiei răspunderii penale, în temeiul
art. 156 alin. 1 din NCP.