domeniul public Flashcards
Aparoţia şi evoluţia domeniului public
În dreptul roman:
▪ se remarcă distincţia dintre res in patrimonio (bunuri aflate în patrimoniu) şi res extra patrimonium (bunuri aflate în afara patrimoniului), în funcţie de posibilitatea ca aceste bunuri să se regăsească sau nu în patrimoniul unei persoane.
▪ Res extra patrimonium:
- sunt considerate ca fiind precursoarele domeniului public, ca ansamblu de bunuri nesusceptibile de proprietate privată;
- includeau: res communes (ţărmurile mării), res publicae (porturi, fluvii etc), res universitatis (teatre, pieţe, parcuri etc.), res divini juris (bunurile „sacre” şi cele religioase: bunuri consacrate divinităţii, templele, mormintele etc.);
- nu puteau fi înstrăinate şi nici nu opera prescripţia în privinţa lor, dar o parte puteau fi concesionate în schimbul unei taxe speciale - „vectigalium publicum”.
În vechiul drept francez:
▪ domeniul public făcea parte din patrimoniul suveranului, nefiind delimitat de domeniul privat al acestuia;
▪ regele putea dispune liber de aceste bunuri, fapt care a generat numeroase abuzuri din partea acestuia, calificate în doctrina franceză drept adevărate „delapidări”;
▪ în contrapondere, a apărut ulterior principiul inalienabilităţii domeniului public – consacrat prin Ordonanţa (Edictul) de la Moulins din februarie 1566, emis de Carol al IX-lea;
▪ tot din secolul al XVI-lea se enunţă şi regula imprescriptibilităţii (o primă referire apare în cadru Edict Regal din 1539, dar consacrarea definitivă este realizată de-abia în 1667, în cadrul Regulamentului general al domeniului Coroanei semnat de regele Louis al XIV-lea); ▪ regele devine doar „administratorlegal” al acestui domeniu public.
În urma Revoluţiei franceze din 1789:
▪ „naţiunea” devine proprietara fostului „domeniu public”;
▪ s-a elaborat Legea din noiembrie 1790 („Codul domenial”) care trece proprietatea domeniului public de la rege la naţiune, o dată cu toate proprietăţile producătoare de venituri; ▪ bunurile din acest domeniu devin alienabile, în baza unei simple autorizări prealabile dată de corpul legislativ;
▪ ia naştere „domeniul naţional”.
În perioada Codului civil francez şi a codurilor (inclusiv Codul civil român din 1864) adoptate sub influenţa sa:
▪ s-a evitat formularea unei definiţii sau a unei enumerări exhaustive a bunurilor componente ale domeniului public;
▪ Codul civil francez nu a stabilit cu precizie dacă bunurile domeniului public aparţin „naţiunii” sau „statului”, folosind ambele concepte;
▪ nu se făcea distincţia între domeniul public şi cel privat, prin sintagma de „domeniu public” fiind desemnat de fapt „domeniul administrativ” (ansamblul bunurilor, indiferent de forma dreptului de proprietate şi de regimul juridic aplicabil, aparţinând puterii publice).
Perioada teoriilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea (profesorul Victor Proudhon) şi ale începutul secolului al XX-lea:
▪ bunurile care aparţin „persoanelor administrative” sunt de două categorii: bunuri care constituie o sursă de venituri (case, terenuri etc.), ce trebuie privite ca şi orice altă proprietate particulară, respectiv bunuri care servesc publicului în mod direct sau prin intermediul unui serviciu public organizat de puterea publică, care trebuie protejate;
▪ noţiunea de „domeniu public” poate prezenta 3 semnificaţii: domeniul suveranităţii, domeniul public şi domeniul privat;
▪ relativitatea principiului inalienabilităţii, aplicabil cât timp bunurile în cauză servesc efectiv unui serviciu public;
Doctrina interbelică:
franceza
teoria folosinţei generale şi a inexistenţei unui drept de proprietate - din domeniul public fac parte bunurile afectate folosinţei tuturor, asupra cărora administraţia nu are un drept de proprietate; ▪ teoria dreptului de proprietate – domeniul public este alcătuit din bunuri afectate uzului tuturor, bunuri inalienabile şi imprescriptibile, aflate în proprietatea administraţiei, care se deosebeau de bunurile din domeniul privat al administraţiei, neafectate uzului tuturor, alienabile şi prescriptibile;
▪ teoria serviciului public – aparţineau domeniului public toate bunurile mobile şi imobile afectate unui serviciu public, care datorită acestei afectaţiuni speciale sunt inalienabile şi imprescriptibile;
▪ teoria interesului general – domeniul public este format din bunuri afectate unui interes general, asupra cărora există un „drept de proprietate administrativă”, fiind supuse unui regim juridic special, exorbitant, în raport cu bunurile ce compun domeniul priv
În dreptul domenial francez contemporan:
▪ este acceptată teza existenţei dreptului de proprietate al administraţiei asupra domeniului public;
▪ domeniul public şi domeniul privat al persoanelor de drept public sunt reglementate atât printr un „Cod general privind proprietatea persoanelor publice” – CGPPP (adoptat în 2006, printr-o ordonanţă, şi modificat ulterior), cât şi prin coduri/legi speciale dedicate diverselor dependinţe (acestea pot fi consultate la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/liste/code?etatTexte=VIGUEUR&etatTexte=VIGUEUR_DIF F);
▪ conform CGPPP:
- în domeniul public imobiliar intră:
(i.) bunurile proprietate publică care sunt afectate uzului public sau unui serviciu public, pentru a doua variantă fiind necesară şi existenţa unei „amenajări indispensabile” (art. L.2111-1 CGPPP);
(ii.) bunurile care constituie un „accesoriu indisociabil” al primelor.
- în domeniul public mobiliar intră, cu respectarea dispoziţiilor speciale aplicabile în materia protejării bunurilor culturale, acele bunuri care prezintă interes public din punct de vedere istoric, artistic, arheologic, ştiinţific sau tehnic (art. L2112-1);
▪ se admite că orice instituţie publică poate fi titulara unui domeniu public (este proprietara bunurilor în discuţie);
▪ este reliefată distincţia domeniu public – domeniu privat, dar şi caracterul relativ al acestei distincţii, în condiţiile în care bunuri proprietate publică sunt folosite în scopuri patrimoniale, iar bunuri din domeniul privat sunt exploatate, uneori, în interes public sau, în orice caz, pentru a se obţine „bani publici”.
Bazele constituţionale şi legale ale domeniului public
Actualmente, cele mai importante dispoziţii generale privind regimul juridic al domeniului public sunt integrate în:
- Codul civil -Titlul VI – „Proprietatea publică” din Cartea a III-a – „Despre bunuri”; - Codul administrativ – Partea a V-a - „Reguli specifice privind proprietatea publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale” (conţine Titlul I – „Exercitarea dreptului de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale” şi Titlul II – „Exercitarea dreptului de proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale”).
În Constituţie regăsim două categorii de norme incidente în materia proprietăţii: ▪ dispoziţii care reglementează expres instituţia proprietăţii (art. 44, 136), cu elementele ei fundamentale;
▪ dispoziţii care reglementează implicit instituţia proprietăţii (art. 135, art. 56 ş.a.). (a se vedea V. Vedinaş)
Existenţa proprietăţii publice şi regimul juridic specific al acesteia sunt consacrate expres în art. 136 din Constituţie.
▪ aceasta este garantată şi ocrotită de lege;
▪ poate aparţine numai statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (comună, oraş, judeţ); ▪ se stabilesc categoriile de bunuri care intră exclusiv în sfera proprietăţii publice, fără a se face o enumerare exhaustivă: „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”
▪ Bunurile proprietate publică sunt inalienabile;
▪ Pot fi date în administrare, concesionate, închiriate sau date în folosinţă gratuită.
Regimul juridic al bunurilor proprietate publică, deci al domeniului public, este detaliat în cadrul art. 858-875 din Codul civil, texte la care se adaugă dispoziţiile din Partea a V-a – Titlul I al Codului administrativ.
Raportul „domeniu public”- „proprietate publică”
conform lui iorgovan
Conform opiniei promovate de profesorul Antonie Iorgovan (denumită teoria domeniului public lato sensu), sfera domeniului public nu se limitează doar la bunurile proprietate publică.
Astfel, domeniul public, într-un sens larg, ar cuprinde:
▪ bunurile proprietate publică a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale; ▪ o serie de bunuri proprietate privată, aparţinând particularilor, care prezintă o semnificaţie şi o importanţă deosebită pentru colectivitate (de exemplu – bunuri din patrimoniul cultural naţional aflate în colecţii particulare). Precizare: nu trebuie confundate aceste bunuri cu cele proprietate privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, care formează „domeniul privat”.
precizare privind regimul dom public de catre civilisti
Practic, conform acestei teze a lui iorgovan, nu ar avea relevanţă calitatea proprietarului pentru încadrarea unor bunuri în „domeniul public”, ci ar conta doar destinaţia de „utilitate publică” a bunului. Această teză este combătută, în principal, de către autorii de drept civil, care nu admit apartenenţa la domeniul public a unor bunuri private, indiferent de importanţa socială a acestora.
scării domenialităţii”
▪ în sfera „domenialităţii” includem mai multe categorii („trepte”) de bunuri, publice şi private; ▪ aceste bunuri sunt supuse regimului de putere publică, însă diferenţiat: bunurile publice sunt supuse unui regim exclusiv de putere, pe când bunurile private sunt guvernate de un regim mixt, de drept public şi de drept privat;
▪ bunurile componente fac obiectul, după caz, al dreptului de proprietate publică sau al dreptului de proprietate privată (peste care se suprapune un „drept de protecţie şi pază” al puterii publice; ▪ bunurile componente ale domeniului public sunt fie în proprietatea exclusivă a statului şi a unităţilor administrativ-teritorale (bunurile publice), fie în proprietatea privată a particularilor.
raport domeniu public prop publica conform cod civil
Conform reglementării actuale din Codul civil, domeniul public se identifică exclusiv cu bunurile proprietate publică: „Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege” (art. 858), iar „Bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local.” (art. 860 alin.1).
În acelaşi sens este şi art. 286 – Cod administrativ: „(1)Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele stabilite în anexele nr. 2-4 şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Rezultă, fără dubiu, că teza domeniului public stricto-sensu cea agreată şi validată de către legiuitor.
Delimitarea domeniului public de domeniul privat
Conform doctrinei:
▪ Domeniul public = ansamblul de bunuri supuse unui regim juridic administrativ, dominat de principiul inalienabilităţii, precum şi unui regim de protecţie penală specială, necunoscut domeniului privat, ce atrage competenţa instanţelor de contencios administrativ;
▪ Domeniul privat = ansamblul bunurilor colectivităţii administrative, supuse regimului dreptului privat şi, în caz de litigii, competenţei instanţelor de drept comun
▪ Domeniul administrativ sau „domeniul” = totalitatea bunurilor mobile sau imobile posedate de puterea publică (stat, unităţi administrativ-teritoriale, stabilimente publice), deci ansamblul bunurilor care compun domeniul public şi domeniul privat
precizare privind domeniul public
Precizare: în România, despre un „domeniu” se poate vorbi numai în
contextul discuţiilor despre patrimoniul persoanelor de drept public, mai precis statul, judeţul, oraşul sau comuna. Celelalte subiecte de drept public (autorităţi publice, instituţii publice, regii autonome etc.) nu deţin un „domeniu”, dar au un patrimoniu propriu, în măsura în care sunt înfiinţate ca persoane juridice.
