Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu Flashcards
Modernismul epic. Aspecte teoretice
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Modernismul este o mișcare culturală amplă, care apare la sfârșitul secolului al XIX-lea și se cristalizează la începutul secolului al XX-lea, ca reacție împotriva tradiționalismului. Teoreticianul modernismului românesc este Eugen Lovinescu, ale cărui principii estetice sunt enunțate în două opere fundamentale: “Istoria literaturii române contemporane” și “Istoria civilizației române moderne”.
Întâietate în planul fenomenului romanesc îl are creația de analiză psihologică întemeiată pe tehnici narative eminamente moderne (jurnalul, fluxul memoriei involuntare, retrospecția și introspecția etc.) asociate celor trei concepte fundamentale: autenticitatea, substanțialitatea și anticalofilismul.
Operele moderniste ilustrează condiția intelectualului, spirit ultralucid și hipersensibil, forțat să viețuiască într-o societate mercantilă, incapabilă de mari resurse lăuntrice. De aceea, omul superior trăiește drama inadaptabilității, validată de conflictele de conștiință acute, de incapacitatea de a suprapune peste idealurile atent clădite contingentul de tină.
Încadrarea textului în opera scriitorului
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Spirit modernist, căutător de certitudini, Camil Petrescu pornește de la ideea că romanul obiectiv este depășit și, de aceea, își propune programatic să renunțe la însușirile demiurgice ale naratorului, sacrificând obiectivitatea în favoarea autenticității. În acest sens, adoptă metoda de creație a lui Marcel Proust din ciclul de romane “În căutarea timpului pierdut” și o aplică în cele două romane ale sale: “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) și “Patul lui Procust” (1933).
Semnificația titlului
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare simbolică, întrucât fixează orizontul de așteptare estetică a lectorului. Inițial, romanul s-a intitulat “Proces-verbal de dragoste și de război”, din dorința de a susține autenticitatea diegezei. Varianta finală, edificatoare pentru unitatea materiei ideatice, desemnează, prin antiteza “ultima” - “întâia”, încheierea unei experiențe existențiale (iubirea) și debutul alteia (războiul), în vreme ce metafora “noapte” sugerează, pe de o parte, drama incertitudinii îndrăgostitului hipersensibil, iar pe de alta, iminența morții resimțită dureros de combatantul ultralucid.
Problematica operei
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Problematica operei vizează drama intelectualului inadaptat superior care trăiește două experiențe majore. Prima dintre acestea, iubirea, este sentiment total, modalitate de iluzionare spre absolut, opera fiind, din această perspectivă, “o monografie a îndoielii” (Pompiliu Constantinescu). Totodată, războiul, experiență decisivă care îl confruntă pe intelectual cu el însuși, nu poate lipsi din întregul său sufletesc și “de pe scena istoriei se mută pe aceea a conștiinței” (Nicolae Manolescu).
Structura. Elemente de compoziție
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Materia epică este structurată în două părți, sugestiv intitulate “Cărți”, anunțând compoziția biplană a operei. Capitolele 1 și 6 din “Cartea întâi” și toate din “Cartea a doua” sunt contemporane narației, au ca temă războiul, iar tehnica narativă uzitată este jurnalul, în vreme ce capitolele 2, 3, 4 și 5 din “Cartea întâi” sunt anterioare narației, au ca temă iubirea, iar tehnica asociată este confesiunea. Compozițional, discursul narativ este organizat pe două planuri: unul obiectiv, al experienței războiului sau al contextului social în care evoluează eroul, căruia îi corespunde timpul cronologic, și unul subiectiv, al trăirilor trecute sau prezente, căruia îi corespunde timpul psihologic, obținut prin dilatarea analitică și comprimarea sintetică a timpului cronologic.
Cronotop
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Cronotopul este bine delimitat, pentru a susține verosimilitatea faptelor și veridicitatea personajelor, impresia de viață trăită nemijlocit. Astfel, diegeza este plasată înaintea și în timpul Primului Război Mondial, cadrul spațial fiind validat de toponime (“Odobești”, “București”, “Valea Prahovei”) și hidronime (“Olt”, “Mureș”) ale geografiei reale.
Perspectiva narativă. Autenticitatea
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Perspectiva narativă susține autenticitatea, condiție sine qua non a scriiturii moderniste, de aceea, este subiectivă, homodiegetică, având ca marcă lexico-gramaticală persoana I a formelor verbale (“trăiam”, “simțeam”, “știam”) și pronominale (“eu”, “noi”, “mie”). Autentic este doar faptul de viață redat cu sinceritate și analizat în profunzime, astfel încât, deși romanul nu mai oferă o imago mundi, sintetizează valențele esențiale ale ființei umane și ale universului. Naratorul este intradiegetic, percepția individuală construind universul și lumea. Viziunea narativă este actorială, iar focalizarea este internă, întrucât cele două instanțe, narator și protagonist, coincid.
Scena de la popotă. Substanțialitatea
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Substanțialitatea vizează ilustrarea unor aspecte fundamentale ale existenței, căci romanul “trebuie să meargă până în profunzimile psihicului, adică până la semnificație” (Camil Petrescu). Conflictul de conștiință al protagonistului este sugestiv evidențiat în scena discuției de la popota ofițerilor, care are loc pe tema unui proces în care “Un bărbat din așa-zisa societate bună și-a ucis nevasta necredincioasă și a fost absolvit de vină de către judecătorii lui”. Căpitanul Dimiu aprobă decizia juraților, fapt ce determină reacții contrastante din partea căpitanului Corabu, care afirmă că soția neloială ar fi trebuit să divorțeze, căci nu poate fi silită într-un mariaj nefericit. Ștefan Gheorghidiu este dezgustat de noțiunile rudimentare ale bărbaților despre “psihologia dragostei” și părăsește indignat popota. Pentru studentul la filosofie, îndrăgostit de abstracții, iubirea este “un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”, astfel încât “acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Erosul viu determină mutații fundamentale în plan psihologic și moral, căci Ștefan Gheorghidiu îi aplică o matrice făurită din propria sete de ideal, recompunând continuu și zadarnic din cioburile realității o lume imperfectă.
Anticalofilismul
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Stilul anticalofil se relevă atât la nivelul limbajului, prin discursul reflexiv și uzitarea unor termeni abstracți, conceptuali, din câmpul semantic al filosofiei, al gândirii și al afectelor, cât și la nivel evenimențial, atitudinea demistificatoare raportându-se la două universuri antinomice, acela al societății superficializate de conveniențe, și cel al frontului, care echivalează cu o mutilare sufletească pentru combatant.
Imaginea războiului
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
În contrast cu universul bucureștean, sub focar de impostură și aparențe, apare imaginea demitizată a războiului, construită cu ajutorul tehnicii jurnalului. Edificator este capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, în care introspecția urmărește sentimentul anihilării ființei prinse într-un univers apocaliptic. Capitolul surprinde vizual și auditiv coșmarul morții, într-un tablou amplu al imaginilor grotești: “Animalic, oamenii se strâng unii lângă alții, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge”. În acest iureș colectiv, individul dispare, iar generozitatea se naște ca formă de părăsire a interiorului sufletesc incomod și de supraviețuire alături de ceilalți (“Coborâm speriați, împrăștiați, fără să știm câți mai suntem, căutându-ne”). Hipersensibilitatea și ultraluciditatea lui Ștefan Gheorghidiu transpar din reacțiile de ordin afectiv, din neliniștea convertită în groază până la dedublarea conștiinței: “E un fel de nepăsare, parcă, mai curând un soi de nesimțire. Toată voința mi s-a consumat în convulsiuni”.
Concluzie
•
Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
În concluzie, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, este un roman subiectiv, al experienței, care renunță la ierarhia de semnificații a lumii exterioare, fiind apreciat de Tudor Vianu drept “o scriere în care arta analizei câștigă unul din succesele ei cele mai mari”.
