Din ceas, dedus, de Ion Barbu Flashcards
Modernismul. Aspecte teoretice
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
Modernismul este o mișcare culturală amplă, care apare la sfârșitul secolului al XIX-lea și se cristalizează la începutul secolului al XX-lea, ca reacție împotriva tradiționalismului, constituind, de fapt, o ruptură de tradiție. Teoreticianul modernismului românesc este Eugen Lovinescu, ale cărui principii estetice sunt enunțate în două opere fundamentale: “Istoria literaturii române contemporane” și “Istoria civilizației române moderne”.
Dorința poeților moderniști este de a aboli poezia melancolică, suavă și idilică, “de goarnă și trâmbiță” și de a crea o poezie a cunoașterii, percepută ca modalitate de revelare a misterelor universului, de aceea, apare ca principiu fundamental disonanța, căci eul poetic trăiește plenar, se simte prins între stări antagonice, între care nu există conciliere.
Alături de obscuritate, Hugo Friedrich identifică drept trăsătură fundamentală a liricii moderniste ambiguitatea, Charles Baudelaire afirmând, în acest sens, că “există o anumită glorie în a nu fi înțeles”. Ca o consecință, apare metaforismul, “cea mai mare putere a omului” (Ortega Y Gasset), căci figura de stil preferată a moderniștilor este metafora, care dintotdeauna a încifrat în manieră estetică realitatea.
Încadrarea textului în opera scriitorului
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
Poet modernist din perioada interbelică, Ion Barbu impune în literatura română lirica ermetică, percepută drept modalitate de ilustrare în manieră ocultată a valențelor misterioase ale universului. În acest sens, Marin Mincu afirmă: “Lirismul lui Ion Barbu este vis dur, răsfrânt în concept. Poarta de intrare într-un asemenea tărâm omogen e restrictivă ca un oracol. Este necesară o prealabilă inițiere”
Poezia “Din ceas, dedus” deschide volumul “Joc secund”, publicat în 1930 și se instituie drept cea mai cunoscută dintre artele poetice ale lui Ion Barbu. Integrată în tematica mitului oglinzii, “Din ceas, dedus” prezintă arta ca reflectare, ca ieșire din lumea experienței imediate și intrare într-o suprarealitate ideală. Ion Barbu însuși definește spațiul poetic drept “o lume purificată până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Ca tot absolutul, este o pură direcție, un semn al minții”, adică act intelectual, nu exprimare a sentimentelor.
Semnificația titlului
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare simbolică, întrucât fixează orizontul de așteptare estetică a lectorului. La origine, poezia nu are titlu, de aceea, s-a preluat prima sintagmă a discursului poetic, revelatorie pentru condiția creației. Astfel, metafora ceasului cu rezonanțe blagiene amintește de acel ceasornic ce măsoară destrămarea, adică numește efemeritatea umană. Elipsa predicatului potențează sugestia anulării timpului și a concretului, iar lexemul “dedus” evidențiază imaginea creației care neagă temporalitatea prin mesajul înălțător, demnitatea artei abstrăgându-se contingentului.
Problematica operei
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
Fiind o ars poetica, “Din ceas, dedus” este o poezie cu un pronunțat caracter programatic, în care se ilustrează viziunea artistică originală asupra rolului pe care arta și artistul îl au în lume și din care transpar teme și motive literare recurente. Pentru Ion Barbu, arta este “un joc secund, mai pur”, o realitate sublimată, care pornește de la o trăire, dar nu se confundă cu acesta, constituindu-se într-un univers secund, ce se naște din anularea și esențializarea celui real.
Elemente de compoziție
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
Discursul liric se structurează pe două secvențe poetice corespunzătoare celor două catrene. Dintru început, atrage atenția condensarea mesajului artistic, realizat ca o înșiruire de metafore, această concizie a stilului determinându-l pe Tudor Vianu să afirme că “Nu există un alt poet român care să spună mai multe în mai puține cuvinte”.
Nivelul ideatic I.
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
Prima secvență poetică anunță prin metafora ceasului mecanismul transfigurării artistice, percepute ca experiența timpului cronologic, istoric, ireversibil, anulat în spațiul pur al creației. Oximoronul “adâncul acestei calme creste” surprinde o imagine emblematică și anume realitatea fenomenală și proiecția ei pură, ocultată în mesajul artistic, întrucât, în procesul transfigurării artistice, elementele concrete ale realității sunt sublimate, păstrându-se doar esențele pure, estetice (“intrată prin oglindă în mântuit azur”). Metafora “cirezile agreste” sugerează realitatea urâtă, contingentul, care, prin artă, se convertește în frumos, astfel încât poezia devine “un joc secund, mai pur”, un joc al inteligenței care pleacă de la realitate, fără a se limita, însă, la aceasta. Alegoria poezie-joc presupune re-crearea lumii prin prisma sensibilității individuale, transfigurarea limitelor și accederea la o suprarealitate ideală. Ultimul vers al catrenului ilustrează, în plan filosofic, ideea platoniană conform căreia arta este o copie a lumii reale, care, la rândul ei, este o copie a Ideii eterne, de aceea, arta este “o răsfrângere la puterea a doua a realității” (Tudor Vianu).
Nivelul ideatic II.
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
A doua secvență poetică prezintă însăși imaginea actului artistic, precizând, totodată, rolul și menirea poetului în refacerea armoniei universale. Simbolurile centrale, care organizează discursul, sunt zenitul și nadirul, puncte antinomice ale spațiului astral. Sub semnul zenitului stau realitatea obiectivă, lumina solară, contingentul, în vreme ce nadirul, spațiu simetric opus, este înlănțuit în misterele asfințitului, latent, căci nu reprezintă formă materializată, ci dimensiune spirituală. În ipostaza nadirului latent, artistul însumează, conferă coerență acestei noi lumi, adună “harfe resfirate”, esențele estetice ale realității fenomenale, și le reflectă în zbor invers, adică nu prin înălțare în real, ci prin coborâre în imaginar, în profunzimile ființei și ale gândului. Matricea creației este mitul orfic (“cântec istovește”), metamorfozând existența sub semnul absolut al spiritului. Asemeni meduzelor, ale căror clopote verzi captează și păstrează cântecul mării, așa și cuvintele-simbol încifrează viziunea artistică originală a poetului (“ascuns, cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”).
Elemente de modernitate • Ion Barbu, "Din ceas, dedus" - - - (intelectualizarea expresiei; obscuritate; ambiguitate)
Apartenența la modernism a creației “Din ceas, dedus” este probată de intelectualizarea expresiei, survenită din uzitarea unui limbaj abstract, conceptual, în care rigoarea matematică pare a se îmbina cu expresivitatea artistică (“mântuit azur”, “joc secund”, “nadir latent”). Obscuritatea rezidă din sintaxa poetică dificilă, rezultată din elipsa predicatului în primul catren, precum și din inversiuni și dislocări topice. Totodată, ambiguitatea se întrevede la nivelul discursului prin ocultarea voită a mesajului artistic în imagini poetice insolite, organizate în jurul unor metafore-simbol dificil de descifrat (“înecarea cirezilor agreste în grupurile apei”, “acestei calme creste intrată prin oglindă”).
Nivelul prozodic
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
La nivel prozodic, textul respectă canoanele metricii tradiționale, în cadrul rigid al formei, Barbu desfăcând și refăcând legăturile dintre cuvinte. Astfel, discursul poetic este organizat în două catrene cu versuri lungi, de 13-14 silabe, rimă încrucișată și ritm iambic.
Concluzie
•
Ion Barbu, “Din ceas, dedus”
În concluzie, prin raportul inedit afect-intelect din poezia “Din ceas, dedus”, Ion Barbu reface însăși armonia primordială a universului, stilizând și esențializând în imagini poetice aspectele ultime ale existenței și cunoașterii, Eugen Lovinescu afirmând, în acest sens, că “Întregul ciclu “Joc secund” este o încercare de evadare din lumea fizică și de contemplare a lucrurilor în mod absolut”.
