Floare albastră, de Mihai Eminescu Flashcards
Romantismul. Aspecte teoretice
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
Romantismul este un curent literar care apare la sfârșitul secolului al XVIII-lea și se cristalizează la începutul secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva clasicismului canonizant. Manifestul literar al romantismul european este “Prefața” la drama “Cromwell”, de Victor Hugo, iar cel al romantismului românesc este articolul “Introducție”, semnat de Mihail Kogălniceanu.
La scriitorii romantici primează sensibilitatea, imaginația, fantezia creatoare, de aici, libertatea totală de exprimare, în ceea ce privește formula estetică, fiind valorificate teme și motive literare recurente: condiția geniului, timpul, iubirea, istoria, meditația gravă, visul, umbra, noaptea, steaua, luna, codrul, izvorul, floarea. Operele lirice sunt construite pe baza antitezei care, în romantism, nu reprezintă doar un mijloc de expresivitate, ci și o figură compozițională. În ceea ce privește limbajul, în contrast cu sobrietatea și rigiditatea clasicismului, romantismul promovează îmbogățirea limbajului artistic prin regionalisme, arhaisme și cuvinte populare.
Încadrarea textului în opera scriitorului
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
Alături de Ion Creangă, I.L.Caragiale și Ioan Slavici, Mihai Eminescu se înscrie în pleiada marilor clasici ai literaturii române, fiind, prin excelență, “poetul nepereche” (G. Călinescu). Apărută în revista “Convorbiri literare”, în 1873, poezia “Floare albastră” realizează trecerea de la prima la cea de-a doua etapă a creației eminesciene, constituind “un fel de premisă la marea problematică a Luceafărului” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga).
Semnificația titlului
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski), cu valoare simbolică, întrucât valorifică un motiv literar recurent în romantism, promovat de Novalis în romanul “Heinrich von Oftendingen”, în care se ilustrează dorința de atingere a absolutului în iubire. La Eminescu, floarea albastră devine simbol plurivalent, sugerând chemarea lumii fenomenale, nostalgia iubirii ca mister al existenței și opoziția ireductibilă dintre lumea caldă, efemer-terestră, și cea rece, a cunoașterii absolute.
Problematica operei
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
Opera ilustrează un proiect erotic eșuat, din cauza incompatibilității de structură, valori și aspirații dintre geniu, inadaptat superior, fascinat de lumea eternă a cunoașterii absolute, și omul comun, reprezentat de țărăncuța moldoveancă, ancorată în concretul clipei, astfel că eșecul din plan afectiv capătă caracter de meditație asupra timpului.
Elemente de compoziție
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
Discursul poetic este structurat în patru secvențe poetice, în care alternează două voci, a bărbatului și a feminității, care ilustrează două moduri de existență: spirituală și instinctuală. În spirit romantic, discursul liric se structurează pe serii de opoziții: geniu - om comun, apolinic - dionisiac, eternitate - clipă, împlinire - durere, transcendent - contingent.
Nivelul ideatic I
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
Prima secvență poetică, alcătuită din primele trei catrene, îmbracă forma unui reproș adresat bărbatului, din cauza îndepărtării de universul cald al iubirii, figurat prin apelativul “iubite” și construcția metaforică “sufletul vieții mele”, și cufundarea într-un univers rece, al contemplației pure, figurat printr-o serie de simboluri. Astfel, “stelele” desemnează absolutul întrezărit, dar inaccesibil, iar “cerurile nalte” sugerează transgresarea limitelor spațiale și accederea la un plan transcendent. Inversiunea “întunecata mare” conturează spațiul germinativ regenerator, matricea creației și a dinamicii vieții, victoria asupra platitudinii senzoriale fiind asigurată prin accesul la culmile spiritului creator străvechi, redat prin epitetele “piramidele-nvechite” și “câmpiile asire”. Avertismentul final “Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite” este rostit cu tandrețe de cea care descoperise, pe căi mult mai simple, modul în care durerea poate fi substituită cu fericirea de a trăi.
Nivelul ideatic II
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
A doua secvență poetică (al patrulea catren) aparține vocii bărbatului și încadrează povestea de iubire într-un plan temporal trecut, de aici, prezența verbelor la perfect compus (“am râs”, “n-am zis”) și perfect simplu (“zise, “spuse”). Bărbatul conștientizează tardiv adevărul spuselor iubitei, căci ea se pierde în negura timpului, sentimentul de regret fiind reliefat prin diminutivul “mititica” și epitetul metaforic în inversiune “dulce netezind”.
Nivelul ideatic III
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
A treia secvență poetică, alcătuită din următoarele opt catrene, apare ca o lecție de inițiere într-un segment al existenței pe care bărbatul îl minimalizează. Femeia își asumă rolul de magister ludi, fiind cea care lansează invitația la iubire (“Hai în codrul cu verdeață”). Visul utopic al împlinirii erosului are toate atuurile tentației, cadrul natural luxuriant fiind configurat cu ajutorul unor motive literare specifice. Astfel, codrul devine spațiu-cuib, topos mitic, situat in illo tempore, în care ființa se retrage pentru a trăi plenar iubirea, în vreme ce, prin curgerea permanentă, izvorul amintește de perisabilitatea ființei umane, asociindu-se motivelor literare panta rhei și fugit irreparabile tempus. Formarea cuplului și instaurarea vrajei în ambientul bucolic desăvârșit sunt urmate, în mod natural, de plasarea erosului sub semnul înșelător al norocului (“Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești”). Ipostaza serafică a iubitei este creionată cu ajutorul unei serii de imagini vizuale, fiindu-i surprinse naturalețea, farmecul frust (“Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul”) și firea ingenuă, timidă, dar și voluntară în jocul erotic, prin gesturile tandre, ca aspirație spre refacerea cuplului adamic (“Mi-oi desface de aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”). “Luna-n noaptea cea de vară”, astru tutelar al existenței omenești, dă o strălucire fascinantă teluricului și facilitează reveria, grația erosului, dar și discuția nocturnă a îndrăgostiților care prefigurează sfârșitul tragic al idilei (“Și sosind l-al porții prag/ Vom vorbi-n întunecime”).
Nivelul ideatic IV
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
A patra secvență poetică, corespunzătoare ultimelor două catrene, revine la vocea lirică din a doua secvență poetică, scenariul erotic imaginar fiind astfel încadrat într-o ramă, într-o amintire tristă a geniului. Comparația “Ca un stâlp eu stam în lună!” ilustrează postura solemnă a geniului câștigat definitiv lumii astrale, a contemplației pure și pierdut celei efemere, a trăirii imediate. Strofa finală are un profund caracter conclusiv, meditativ, căci, din perspectiva timpului, condiția umană este triată: nu poate păstra, atunci când trăiește, clipa de iubire și nici nu poate reveni asupra erorilor existențiale.
Nivelul stilistic și prozodic
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
Stilul are ca atribute esențiale naturalețea și lipsa prețiozității, limbajul poetic primind miresmele stilistice ale vorbirii populare (“încalte”, “căta”, “nimica”, “cerca”). La nivel prozodic, discursul poetic este alcătuit din 14 catrene cu versuri scurte, de 7-8 silabe, rimă îmbrățișată și ritm trohaic, care dau impresia de sinceritate și de prospețime juvenilă.
Concluzie
•
Mihai Eminescu, “Floare albastră”
Prin urmare, poezia “Floare albastră”, metaforă sublimă a unui eu creator aflat în plină expansiune, este o meditație profundă pe tema iubirii și a condiției geniului în lume, o eglogă plasată într-un cadru natural feeric, “dialogul efemerului cu eternul constituind marele arc voltaic al lirismului eminescian” (Vladimir Streinu).
