O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale Flashcards
Realismul. Aspecte teoretice
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
Realismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Manifestul literar al realismului este “Prefața” la “Comedia umană”, de Honoré de Balzac. Teoretician al realismului, Champfleury precizează că “Realismul se pronunță pentru reproducerea exactă, completă, sinceră a mediului social, a lumii în care se trăiește, excluzând orice minciună ori mistificare”. Reprezentant al curentului în literatura română, G. Călinescu afirmă că realismul “pune arta în concordanță cu realul”.
Atitudinea față de societate este critică, fiind surprinse aspectele negative, carențele, tarele, mecanismele supraindividuale opresive. Personajele sunt tipice și acționează în împrejurări tipice, din dorința de a ilustra constantele umanității, de aceea, personajele “conturează starea civilă” (Honoré de Balzac), iar opera capătă valoare documentară. Subiectele sunt preluate din trecutul foarte apropiat sau din contemporaneitatea scriitorului, pentru a se susține verosimilitatea faptelor și veridicitatea personajelor.
Încadrarea textului în opera scriitorului
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
Alături de Ion Creangă, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, I. L. Caragiale face parte din pleiada marilor clasici, fiind, prin excelență, comediograful. Analizând opera comică a lui Caragiale, Eugen Lovinescu afirmă: “Lipsit de ideal, teatrul lui Caragiale e o satiră fără finalitate, o colecție de imbecili, de imorali; oricât de spiritual ar fi în forma lui scânteietoare, e întristător, ca un spital de infirmități morale și intelectuale”. Reprezentată pe scena Teatrului Național în 1884 și publicată în revista “Convorbiri literare” un an mai târziu, comedia “O scrisoare pierdută” realizează o sinteză deosebită între realismul critic și clasicism.
Semnificația titlului
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare simbolică, întrucât avertizează lectorul asupra “obiectului buclucaș, generator de conflict” (G. Călinescu), autorul având o predilecție pentru misive secrete scoase la iveală pe neașteptate. S-a spus de multe ori că personajul principal al comediei este chiar scrisoarea pierdută, prin funcțiile pe care le deține: îndepărtează masca onorabilității personajelor ce rânjesc la întâietate politică, joacă rolul unui instrument de șantaj, este declanșatoare de incertitudini, teamă sau speranță. Totodată, articolul nehotărât “o” desemnează banalitatea întâmplării, scrisoarea devenind, în acest caz, un adevărat simbol al corupției și compromisului, al depersonalizării individului, într-o lume în care până și sentimentele ajung obiecte de negociere.
Problematica operei
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
Comedia “O scrisoare pierdută” ilustrează aspecte ale vieții publice și de familie a burgheziei române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmărindu-se ambiția unei lumi aflate într-un moment favorabil afirmării. Satiră politică, întrucât demască sistemul electoral bazat pe demagogie, opera este totodată o comedie de moravuri, prin sancționarea unor tare umane, precum adulterul, minciuna și imoralitatea.
Structură + Cronotop -> Tehnica bulgărelui de zăpadă
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
În ceea ce privește materia dramatică, aceasta este structurată în patru acte cu 9, 14, 7 și, respectiv, 14 scene, compoziția aproape simetrică determinându-l pe Nicolae Manolescu să afirme că “personajele parcurg un cerc, ajungând în punctul de unde au plecat, însă având conștiința ticăloșiei lor”. Cronotopul, vag precizat sub lista personajelor (“În capitala unui județ de munte, în zilele noastre”), dezvăluie dorința scriitorului de a generaliza fenomenul urmărit. Simbolic, eroii care intră și părăsesc succesiv scena teatrului caragialesc provin din societatea redusă la dimensiunile ei de mahala, devenind simboluri ale ignoranței, superficialității. Prin tehnica bulgărelui de zăpadă, se evidențiază un conflict fundamental de natură politică, determinat de pierderea scrisorii de amor (antrenând pe Zoe, Tipătescu, Trahanache și Cațavencu), iar în plan secundar între Cațavencu și Farfuridi, reprezentanți ai celor două grupări (radicalii și conservatorii). Acumularea conflictului se realizează, mai ales, prin evoluția inversă, determinată de loviturile de teatru precum apariția lui Agamemnon Dandanache, recuperarea scrisorii de către cetățeanul turmentat și utilizarea girulului ca instrument de contrașantaj.
Scenă semnificativă I
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
O scenă-ancoră pentru dezvăluirea semnificațiilor comediei este plasată în actul I, scena V, protagoniștii find cei doi amanți demascați de Cațavencu. Disperarea lui Tipătescu este redată prin suita de interogații retorice (“Ce să fac? Ce să fac?”), dar și prin mișcarea scenică, descrisă în didascalii: “vine amețit și-mpleticindu-se din fund și cade pe un scaun cu capul în mâini”. În ciuda stăpânirii de sine care o caracterizează, Zoe își recunoaște îngrijorată vulnerabilitatea: “Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică…”. Discuția dintre cei doi amplifică dimensiunea afectivă a conflictului, fapt susținut prin opțiunea fiecăruia de a rezolva situația critică într-o manieră proprie: Zoe îl trimite pe Ghiță la Cațavencu “să-i cumpere scrisoarea”, în timp ce prefectul adoptă o atitudine agresivă (“trebuie să-l omorâm”). Secvența conține latențe dramatice care se vor acutiza mai târziu, în scena VI din actul II, atunci când Zoe amenință că se va sinucide, iar Tipătescu îi propune să abandoneze întreaga mascaradă socială și să fugă împreună în lume.
Scenă semnificativă II
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
O altă secvență care se constituie într-un excelent pretext pentru satira moravurilor politice este cea din final. După ce se consumă toate luptele pentru acapararea puterii și pentru recâștigarea imaginii publice, grupurile de interese se omogenizează, cu toții sărbătorind, în mod absurd, victoria corupției, a minciunii și a incompetenței. Apelând la toate resursele sincretice ale teatrului (“urale tunătoare”, muzică de fanfară, “costume de pretenție provincială”, beția de cuvinte a discursurilor și amețeala datorată șampaniei abundente), Caragiale transformă finalul operei într-un imbroglio nesfârșit din care nu se mai înțelege nimic. Miezul comic al scenei îl reprezintă Dandanache, cel ales “în unanimitate” de putere și opoziție, care, peltic, amnezic și ridicol, cuvântează în fața mulțimii: “În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism și mi-au acordat… (nu nimerește) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor”.
Comicul de limbaj
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
Odioase prin ceea ce sunt, personajele se acoperă de ridicol prin ceea ce vor să pară, manifestând “unitatea paiaței automate. Sunt păpuși reduse la o singură formulă energică” (Nicolae Manolescu). Comicul caragialian ia diverse forme (de situație, de intenție, de caractere, de moravuri, de nume), însă comicul de limbaj este principalul procedeu de particularizare și de sancționare a carențelor. Acesta se întrevede la nivelul discursului prin repetiția obsedantă a unor structuri-clișeu (“ai puțintică răbdare”, “curat”), pronunția greșită (“prințipuri”, “soțietate”, “enteresul”, “coledzi”), etimologiile populare (“renumerație”, “plebicist”), confuzia semantică (“capitaliști” cu sensul de “locuitori ai capitalei”) și nonsensuri (“Industria noastră e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”).
Concluzie
•
I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdută”
Prin urmare, “O scrisoare pierdută” este o capodoperă a genului dramatic, care pune în lumină contrastul dintre esență și aparență, extrăgându-și esențele din umorul caustic al satirei, căci, după cum afirmă chiar autorul, “Nimic nu arde mai mult pe ticăloși decât râsul”.
