Plumb, de George Bacovia Flashcards
Simbolismul. Aspecte teoretice
•
George Bacovia, “Plumb”
Simbolismul este un curent literar care apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Numele curentului este dat de Jean Moréas, care, în “Le Figaro”, publică articolul “Le Symbolisme”, anunțând că simbolismul este ostil față de “semnificații simple, sentimentalism fals și descrierea faptelor” și că scopul său este “îmbrăcarea idealului într-o formă perceptibilă”. Manifestul literar al simbolismului românesc este articolul “Poezia viitorului”, de Alexandru Macedonski.
Simbolismul propune o nouă viziune poetică, ce decurge din intuirea complexității lumii, în planul expresivității poetice utilizându-se, cu predilecție, simbolul particularizant. În simbolism, raportul dintre simbol și realitatea sufletească simbolizată nu este dezvăluit, ci numai sugerat. Astfel, la baza tehnicii simboliste stă sugestia care concentrează corespondențele dintre lucruri, Stéphane Mallarmé statutând un principiu simbolist esențial: “A sugera - iată visul!”
Poeții simboliști nu narează, ci mai ales comunică senzații olfactive, vizuale, auditive, corespunzătoare unor stări sufletești. Corespondențele permit apariția sinesteziei și reprezintă un mod particular de luminare a zonelor ascunse ale realității, căci este pregnantă tendința de a exprima relația dintre eul poetic și lume, pe baza unor afinități secrete între macrocosmos și microcosmos. În concordanță cu stările sufletești, predomină imaginile vagi, fără contur, clarobscur.
Încadrarea textului în opera scriitorului
•
George Bacovia, “Plumb”
Poet al toamnelor pluvioase, al sentimentului de sfârșit de lume, al râsului isteric și al plânsului agonic, al însingurării totale, George Bacovia este, în structura sa interioară, o conștiință tragică. De altfel, analizându-i opera, Nicolae Manolescu afirmă: “Dintre poeții români, George Bacovia e singurul care coboară în Infern. Vedeniile aduse la suprafață sunt, la lumina zilei, stranii și tulburătoare”. Poezia “Plumb” apare în revista “Versuri” în 1911, fiind inclusă ulterior (1916) în volumul omonim, și este o creație emblematică pentru lirica bacoviană, prezentând centrul universului interior și exterior, reducția ultimă a lumii.
Semnificația titlului
•
George Bacovia, “Plumb”
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski), cu valoare simbolică, întrucât sintetizează tema operei: solitudinea omului în fața morții. Lexemul “plumb” desemnează un element chimic lipsit de viață și de strălucire, simbolizând imobilitatea ultimă a materiei. La nivel fonetic, cuvântul este alcătuit din patru consoane sprijinite pe o singură vocală închisă, sugerând căderea surdă și grea, închiderea universului. Metafora din titlu devine, prin tehnica repetiței, laitmotiv al operei, ilustrând o constantă a liricii bacoviene, cromatismul, întrucât autorul consideră că “fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. Plumbul ars e galben, sufletul ars e galben. Plumbul apasă cel mai greu pe om. Forța lui m-a apăsat până la distrugere.”
Problematica operei
•
George Bacovia, “Plumb”
În concentrarea ei maximă, tipic bacoviană, poezia “Plumb” încifrează o adâncă imagine thanatică, definitorie pentru întreaga lirică, proclamând absolutizarea plumbului ca al cincilea element primordial al universului. Artă poetică implicită, textul evidențiază o triplă dramă a eului: existențială, determinată de oboseala de a fi, de universul care claustrează ființa, erotică, întrucât cuplul are angoasa sfârșitului, perechea se destramă, iar eul rămâne însingurat, și poetică, deoarece harul creator este simțit ca o povară.
Elemente de compoziție
•
George Bacovia, “Plumb”
Poezia este alcătuită din două secvențe poetice, prin care se evidențiază cele două planuri existențiale: exterior, având ca simboluri centrale cimitirul, cavoul, sicriul, și interior, al amorului damnat, întors irecuperabil spre moarte.
Nivelul ideatic I
•
George Bacovia, “Plumb”
Prima secvență poetică, alcătuită din primul catren, debutează cu verbul la imperfect “dormeau” care evidențiază realitatea somnului regresiv, asociată visului, care, la simboliști, desemnează o anticameră a morții. Prin asociere cu epitetul metaforic “adânc”, verbul determină o sugestie statică, de încremenire spațială și temporală, devenirea fiind anulată în acest univers ostil. Enumerația amplă “sicriele de plumb/Și flori de plumb și funerar vestmânt” înglobează recuzita clasică a morții și pune în lumină dominanta cromatică bacoviană, negrul, care trezește teroarea și desemnează moartea asociată nimicului fără șansă. Lexemul “cavou” are, la Bacovia, o forță de reprezentare neobișnuită: cerul, pământul și, prin reducție, orașul, odaia sunt realități-cavou, toposuri ale morții, care nu cunosc starea cuvântului ce se înalță și nici miracolul dialogal oferit de cuplu. Mesajul textului este sintetizat în sintagma “stam singur”, prin care se evidențiază izolarea implacabilă a ființei umane. Vântul, forță stihială opresivă, singurul element care exprimă mișcarea în acest cadru amorțit, provoacă o sonoritate stridentă, agresivă, în concordanță cu dizarmoniile eului angoasat. Metafora “coroanele de plumb” amplifică imaginea thanatică, desemnând cercul existențial fatal închis, aflat pe o pantă regresivă, îndreptată ineluctabil spre neant.
Nivelul ideatic II
•
George Bacovia, “Plumb”
A doua secvență poetică, alcătuită din al doilea catren, are în centru suferința mai mare decât oricare alta pe lume, aceea de a ști că omul este nepereche. Substantivul “amorul” asociat plumbului desemnează, pe de o parte, harul creator ce se refuză eului, iar pe de alta, iubirea ca măsură a inerției din cauza universului reificat în care eul este forțat să trăiască. Emblemă a dimensiunii estetice a universului, floarea devine simbol inversat, conturând căderea, neantul. În acest univers discordant, strigătul este unica formă de manifestare a vieții, intensitatea dramatică a timbrului atestând rostirea în pustiu, imposibilitatea regăsirii în alteritate. Frigul, proiecție universală a morții, ilustrează golirea de căldura vieții și impregnarea cu răceala neființei. Ultimul vers, “Și-i atârnau aripile de plumb” are un pronunțat caracter conclusiv, transcendența fiind înlocuită cu transdescendența. Aripa, simbol ascensional, al accederii la un plan transcendent al existenței și simțirii, asociată cu plumbul, laitmotiv al discursului poetic, figurează zborul în jos, regresiv, epuizarea tuturor resurselor lăuntrice.
Nivelul fonetic/lexical/prozodic
•
George Bacovia, “Plumb”
Sentimentele dominante, maladive, agonice sunt sugerate prin intermediul diferitelor niveluri ale limbii. Astfel, la nivel fonetic, repetiția consoanelor “m” și “n” susține tonul grav, de cântec premergător morții, iar “f”, “v” și “s” arată stridența, disconfortul, dizarmoniile eului angoasat. Totodată, vocalele “o”, “u”, “ă” accentuează spleen-ul existențial, amărăciunea grea. La nivel lexical, se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al funebrului: “cavou”, “funerar”, “coroanele”, “mort”, “sicriu”. Repetarea acelorași cuvinte are ca efect monotonia. La nivel prozodic, poezia este alcătuită din două catrene, cu măsura versurilor de 10 silabe, ritm dominant iambic și rimă îmbrățișată.
Concluzie
•
George Bacovia, “Plumb”
Prin urmare, în poezia “Plumb”, realitatea prezentată este una pietrificată, transfigurată sub imperiul stărilor depresive într-una la fel de încremenită, poetul însuși fiind redus la stadiul de încremenire, incapabil să se înalțe. Numit de Ion Caraion “bijutierul plumbului în literatura română”, George Bacovia afirma în “Divagări utile”: “În poemele de Plumb, acolo sunt neîntrecut. Ce singur mă simțeam în lume!”
