Ion, de Liviu Rebreanu Flashcards
Realismul. Aspecte teoretice • Liviu Rebreanu, "Ion" - (critică, tipice, subiectele)
Realismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Manifestul literar al realismului este “Prefața” la “Comedia umană”, de Honoré de Balzac. Teoretician al realismului, Champfleury precizează că “Realismul se pronunță pentru reproducerea exactă, completă, sinceră a mediului social al vremii în care se trăiește, excluzând orice minciună ori mistificare”. Reprezentant al curentului în literatura română, G. Călinescu afirmă că realismul “pune arta în concordanță cu realul”.
Atitudinea față de societate este critică, fiind surprinse aspectele negative, carențele, tarele, mecanismele supraindividuale opresive. Personajele sunt tipice și acționează în împrejurări tipice, din dorința de a ilustra constantele umanității, de aceea, personajele “conturează starea civilă” (Honoré de Balzac), iar opera capătă valoare documentară. Totodată, subiectele sunt preluate din trecutul foarte apropiat sau din contemporaneitatea scriitorului, pentru a se susține verosimilitatea faptelor și veridicitatea personajelor.
Încadrarea textului în opera scriitorului • Liviu Rebreanu, "Ion" - (spirite, prins)
Alături de Camil Petrescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade și Anton Holban, Liviu Rebreanu face parte din galeria marilor spirite ale literaturii interbelice. În cadrul creației rebreniene, un loc aparte îl ocupă romanul “Ion”, publicat în 1920, “impunătoare frescă rurală a vieții transilvănene” (Vladimir Streinu), care ilustrează viața țăranului român, prins în angrenajul luptei pentru înavuțire.
Semnificația titlului • Liviu Rebreanu, "Ion" - (pivot, inițial, condiția)
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare simbolică, întrucât avertizează lectorul asupra personajului principal, pivot al diegezei, ce susține arhitectura narativă. Titlul inițial al romanului a fost “Zestrea”, din dorința de generalizare a fenomenului urmărit (căsătoria, percepută ca un contract social, un cumul de averi), însă titlul a fost modificat pentru a evidenția condiția țăranului român sărac, înfrățit cu pământul, caracterul de personaj exponențial al protagonistului fiind susținut prin alegerea antroponimului “Ion”, des întâlnit în comunitatea rurală patriarhală.
Problematica operei • Liviu Rebreanu, "Ion" - (social-țărănească, centru, etică)
Tema este social-țărănească, romanul realizând o monografie a societății rurale transilvănene de la începutul secolului al XX-lea, având în centru setea de înavuțire care echivalează cu acumularea întinderilor de pământ. Pe de altă parte, dimensiunea etică a scriiturii rebreniene vizează inerenta degradare morală în raport cu ideea de posesiune.
Structura • Liviu Rebreanu, "Ion" - (părți, eponim, 13, circular, tumultos)
Materia epică este structurată în două părți, sugestiv intitulate “Glasul pământului” și “Glasul iubirii”, pentru a pune în lumină conflictul de conștiință al personajului eponim, zbaterea lui dramatică între cele două voci lăuntrice antinomice. Părțile însumează 13 capitole, număr fatidic în mentalitatea populară, care au titluri simbolice (“Noaptea”, “Zvârcolirea”) sau rezumative (“Nunta”, “Copilul”). Un loc aparte îl dețin primul și ultimul capitol, intitulate “Începutul” și “Sfârșitul”, întrucât prefigurează destinul lui Ion și susțin caracterul circular al discursului narativ. Astfel, romanul debutează cu metafora drumului, care întovărășește Someșul “când în dreapta, când în stânga”, pentru a sugera în plan simbolic intrarea într-un destin tumultos, și se încheie cu imaginea aceluiași drum, care iese din satul Pripas “și se pierde în șoseaua cea mare și fără început”.
Planuri narative • Liviu Rebreanu, "Ion" - (două, flăcăul, universul, paralel)
Diegeza dezvoltă două planuri narative. Cel dintâi vizează aspecte din viața țăranilor, plasându-l în centru pe Ion, flăcăul harnic, dar sărac. Al doilea ilustrează viața intelectualității din universul rural, prin familia Herdelea și preotul Belciug. Acestea evoluează paralel, însă există episoade în care se intersectează, prin tehnica narativă a contrapunctului: nunta lui Ion cu Ana își are drept corespondent nunta Laurei cu Pintea, așa cum disputa pentru pământ dintre Ion și Vasile Baciu este transpusă în disensiunile dintre Zaharia Herdelea și Belciug.
Cronotop • Liviu Rebreanu, "Ion" - (plasată, contextul, acutizate)
Cronotopul este bine delimitat, în spirit realist, pentru a se susține verosimilitatea faptelor și veridicitatea personajelor, impresia de viață trăită. Astfel, diegeza este plasată în Transilvania, la începutul secolului al XX-lea, în contextul dominației austro-ungare. Toponimele fixează, pe de o parte, cadrul spațial (“Cârlibaba”, “Cluj”, “Armadia”), iar pe de alta, prefigurează dramatismul conflictelor acutizate în text (“Râpele Dracului”, “Cișmeaua Mortului”).
Perspectiva narativă
•
Liviu Rebreanu, “Ion”
Sobrietatea stilului, specifică realismului, este susținută de perspectiva narativă obiectivă, heterodiegetică, având ca marcă lexico-gramaticală persoana a III-a a formelor verbale (“înțelege”, “plecă”, “veni”, “se repezi”) și pronominale (“ei”, “le”, “îl”, “ai lor”). Naratorul extradiegetic este omniscient, detașat, impersonal, o voce narativă lipsită de inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită față de întâmplări sau personaje. Viziunea narativă este auctorială, iar focalizarea este neutră, întrucât naratorul are acces deplin la interioritatea personajelor, le cunoaște trecutul și la anticipează viitorul.
Secvența sărutării pământului • Liviu Rebreanu, "Ion" - (conturând, pagină, contopesc, premisele, dinamica)
Secvența sărutării pământului justifică atât întreaga creație romanescă, cât și toate deciziile protagonistului, conturând blestemul și privilegiul lui Ion. Scena constituie o pagină deopotrivă descriptivă și psihologică, prin care se dezvăluie mecanismele interioare ale ființei ce oscilează permanent între două voci: a iubirii, alături de Florica, și a obținerii averii, prin căsătoria cu Ana. În sărutarea pământului se contopesc cele două glasuri, copleșind ființa bărbatului. Astfel, se creează premisele pentru iertarea tuturor greșelilor lui Ion în numele unei valori percepute ca absolută: pământul, mamă și stihie (“își înfipse mai bine picioarele din pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri”). Dinamica secvenței este asigurată prin regimul verbelor, care traduc atât manifestările exterioare (“ieși”, “sui”, “îngenunche”), cât și zvâcnirile interioare ale protagonistului (“râvnea”, “dorea”, “cuprinse”).
Scena morții • Liviu Rebreanu, "Ion" - (ilustrată, gândul, se mișcă/lovește/ucide, redat, orgolioasă, suferința)
O altă secvență semnificativă pentru evidențierea conflictului de conștiință al personajului principal, cea a morții, este ilustrată din două perspective diferite. Astfel, sfârșitul capitolului al XII-lea îi aparține, prin stil indirect liber, lui George, căci mintea sa gestionează momentul întoarcerii precipitate acasă, cu gândul de a se răzbuna pe vechiul rival. Bărbatul se mișcă automat, ca un mecanism dereglat, care lovește cu unica dorință de a ucide: “Lovi a treia oară, fără a-și mai da seama unde”. La polul opus, începutul capitolului al XIII-lea este redat din perspectiva victimei, scena dobândind profunzimea și dramatismul pe care numai iminența morții le poate genera. Din dorința orgolioasă de a-și controla sfârșitul, simțind că viața lui se scurge odată cu propriul sânge (“se gândea numai la băltoaca în care se bălăcea, care îl scârbea și din care voia să scape cu orice preț”), Ion se târăște cu ultimele puteri la nucul din grădina alăturată, care pare să prelungească în sfera mitului suferința țăranului chemat de o voce gregară să-și înfrunte destinul.
Concluzie • Liviu Rebreanu, "Ion" - (puternică, deschide, idilică, redarea)
Prin urmare, considerat de Eugen Lovinescu “cea mai puternică creație obiectivă din literatura română”, romanul lui Liviu Rebreanu deschide drumul modernizării prozei românești din perioada interbelică, prin renunțarea la viziunea idilică asupra satului și redarea naturalistă a carențelor individuale țărănești.
