Enigma Otiliei, de G. Călinescu Flashcards
Realismul. Aspecte teoretice
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
Realismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Manifestul literar este “Prefața” la “Comedia umană”, de Honoré de Balzac. Teoretician al realismului, Champfleury precizează că “Realismul se pronunță pentru reproducerea exactă, completă, sinceră a mediului social, a lumii în care se trăiește, excluzând orice minciună ori mistificare”. Reprezentant al curentului în literatura română, G. Călinescu afirmă că realismul “pune arta în concordanță cu realul”.
Ca principiu estetic fundamental se dezvoltă înclinația spre observație socială și analiză psihologică. Prin tehnica descrierii cu funcție simbolică, elementele de vestimentație, de fizionomie, conturarea mediului în care trăiește personajul, a atmosferei ce domină locul, devin expresii metaforice ale interiorității personajului.
Atitudinea față de societate este critică, fiind surprinse aspectele negative, carențele, tarele, mecanismele supraindividuale opresive. Personajele sunt tipice și acționează în împrejurări tipice, din dorința de a ilustra constantele umanității, de aceea personajele “conturează starea civilă” (Balzac), iar opera capătă valoare documentară.
Încadrarea textului în opera scriitorului
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
Personalitate proteică a culturii române, G. Călinescu a avut o activitate diversă și prolifică, desfășurată pe câteva direcții majore: critică literară, eseistică și literatură. În cadrul creației călinesciene, “Enigma Otiliei”, publicat în 1938, este un roman aflat la confluența a două metode de creație: balzacianismul, prin viziunea asupra societății burgheze, prin tehnici narative și portrete spirituale, și caragialismul, prin satira necruțătoare îndreptată asupra societății și prin tipologii.
Semnificația titlului
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare simbolică, întrucât fixează orizontul de așteptare estetică a lectorului. Titlul inițial al romanului a fost “Părinții Otiliei”, pentru a susține tema paternității, însă editorului i s-a părut mai sonor “Enigma Otiliei”, întrucât avertizează lectorul asupra universului interior feminin care deconcertează.
Problematica operei
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
Roman de ascuțită critică socială, “Enigma Otiliei” este o radiografie dură a societății burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, raportarea facându-se la două aspecte majore: moștenirea, care pune în lumină problematica banului, “zeul suprem la care se închină toți” (Honoré de Balzac) și paternitatea, pervertită de aviditatea de avere. În ceea ce privește dimensiunea romantică a discursului narativ, se urmărește povestea de dragoste adolescentină dintre Felix și Otilia, pusă în contrast cu derizoriul cuplului Stănică și Olimpia.
Planuri narative
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
Materia ideatică este structurată în 20 de capitole care dezvoltă două mari planuri narative, aflate uneori în interferență. Cel dintâi vizează destinul tânărului Felix Sima și este marcat decisiv de dragostea pentru Otilia, iar cel de-al doilea plan, determinat de relațiile încordate dintre clanul Tulea și Costache Giurgiuveanu, pune în lumină istoria unei moșteniri.
Perspectiva narativă
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
Sobrietatea stilului, specifică realismului, este susținută de perspectiva narativă obiectivă, heterodiegetică, având ca marcă lexico-gramaticală persoana a III-a a formelor verbale și pronominale. Naratorul extradiegetic este detașat, impersonal, o voce narativă lipsită de inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită față de întâmplări și personaje. Viziunea narativă este auctorială, iar focalizarea dominant neutră este completată de cea internă, când naratorul pare a se plasa în umbra unor personaje (Felix, Stănică, rareori Pascalopol), lăsându-le pe acestea să construiască realitatea romanescă.
Cronotop
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
Cronotopul este bine delimitat, pentru a susține verosimilitatea faptelor și veridicitatea personajelor, impresia de viață trăită. Astfel, diegeza debutează “într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10”, pe strada Antim din București. Ca topos al geografiei reale, apare și Bărăganul, locul în care Leonida Pascalopol se retrage alături de Felix și Otilia pentru a se detașa de Bucureștiul tentacular.
Raportul incipit-final I
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
Compoziția clasică, echilibrată, armonioasă, este validată de raportul incipit-final. Astfel, incipitul este disipat în trei secvențe ample care urmăresc, pe rând, prezentarea străzii Antim și a casei lui moș Costache Giurgiuveanu, conversația dintre Felix și moș Costache (replica absurdă a bătrânului “Nu stă nimeni aici” conferind circularitate discursului narativ) și introducerea în manieră teatrală a unor personaje-pivot.
Dintre acestea, un loc aparte îl ocupă secvența de tablou literar care ilustrează imaginea străzii Antim, întrucât este valorificată tehnica descrierii cu funcție simbolică. Imaginea este configurată cu ajutorul unor detalii semnificative („umezeala care dezghioca varul”, „uscăciunea care umfla lemnăria”), impresia generală de kitsch fiind sintetizată în enunțul asertiv “Făceau din strada bucureșteană o caricatură în moloz a unei străzi italice”, semn că burghezii bucureșteni sunt ființe incapabile de mari resorturi lăuntrice. Impresia de labirint este stăruitoare, centrul acestuia fiind casa lui moș Costache, construită cu ajutorul detaliului plasticizant. Aspectul degradat („crăpăturile lungi și neregulate ale pereților dădeau încăperii un aer de ruină sau răceală”) și lipsa armoniei dintre detaliile arhitecturale („un Hermes de ipsos, destul de grațios, o copie după un model clasic, dar vopsit detestabil cu vopsea cafenie”) devin expresii metaforice ale decrepitudinii, delăsarii și trimit simbolic la tipologia avarului, prefigurând trăsături de caracter precum sterilitatea spirituală și mercantilismul sordid.
Raportul incipit-final II
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
Totodată, finalul este structurat în două secvențe, cea dintâi având valoarea unui deznodământ diegetic, în care Felix primește de la Otilia o carte poștală, prin care își explică gestul părăsirii: “Cine a fost în stare de atâta stăpânire de sine e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
Relevantă în ilustrarea viziunii critice asupra universului înfățișat de Călinescu este secvența care constituie epilogul, întrucât ilustrează lapidar evoluția personajelor centrale ulterioară diegezei. Astfel, Felix își materializează visul devenirii profesionale (“Fu aproape numaidecât profesor universitar”), însă eșuează în plan sentimental, naratorul notând cu fină ironie despre căsătoria realizată “într-un chip care se cheamă strălucit”, un contract social bazat pe interese. Pe de altă parte, Stănică parvine social și politic (“fu chiar prefect într-o scurtă guvernare și acum este proprietarul unui blockhaus”), fiind situat în zonele marginale ale societății (“patronează tripouri și cercuri de morfinomani”). Cât privește prezența discretă și rafinată a lui Pascalopol, semnificativă este întâlnirea dintre acesta și Felix, ocazie cu care se prezintă enigma ce definește destinul Otiliei: “A fost o fată delicioasă, dar ciudată”. Ratarea sentimentală, conștientizată dureros de Felix, îl îndeamnă, pe de o parte, să trateze cu superficialitate povestea despre Otilia (“nu era fata nebunatică, un aer de platitudine feminină stingea tot”), iar pe de alta, să se întoarcă acolo unde destinul lui s-ar fi putut îndeplini.
Concluzie
•
G. Călinescu, “Enigma Otiliei”
În concluzie, “Enigma Otiliei” este un roman realist, creat în spirit balzacian, care constituie, prin aspectul de cronică de familie combinat cu cel de frescă socială a burgheziei de la începutul secolului al XX-lea, „o culme a epicii citadine, comparabilă cu aceea a lui Rebreanu în epica satului” (Constantin Jalbă).
