Testament, de Tudor Arghezi Flashcards
Modernismul liric. Aspecte teoretice
•
Tudor Arghezi, “Testament”
Modernismul este o mișcare culturală amplă, care apare la sfârșitul secolului al XIX-lea și se cristalizează la începutul secolului al XX-lea, ca reacție împotriva tradiționalismului. Teoreticianul modernismului românesc este Eugen Lovinescu, ale cărui principii estetice sunt enunțate în două opere fundamentale: “Istoria literaturii române contemporane” și “Istoria civilizației române moderne”.
Alături de obscuritate, Hugo Friedrich identifică drept trăsătură fundamentală a liricii moderniste ambiguitatea, Charles Baudelaire afirmând, în acest sens, că “există o anumită glorie în a nu fi înțeles”. Ca o consecință, apare metaforismul, “cea mai mare putere a omului” (Ortega Y Gasset), căci figura de stil preferată a moderniștilor este metafora, care dintotdeauna a încifrat în manieră estetică realitatea.
Limbajul are funcție paradoxală, de a dezvălui și, mai ales, de a ascunde sensul, iar versul devine “echilibru sensibil între forța intelectuală și cea senzuală a limbajului” (Paul Valery). Intelectualizarea expresiei survine atât din uzitarea formelor neologice, cât și din accentuarea ideii poetice prin termeni abstracți, conceptuali. Totodată, domină imaginile poetice insolite, distorsionările sintactice, pentru a se oculta mesajul artistic.
Încadrarea textului în opera scriitorului
•
Tudor Arghezi, “Testament”
Scriitor modernist din perioada interbelică, Tudor Arghezi este “poet al atitudinilor lirice și al abisurilor infernale. Nu există în literatura română un al doilea care să mânuiască cu aceeași simplitate crinul și mătrăguna, seraful și diavolul, litania și blestemul”. (Perpessicius)
Charles Baudelaire afirmă: “Din urât, poetul va face să se nască un farmec nou”. Poate fi recunoscut în aceste cuvinte programul estetic arghezian din “Testament”, poezia cu care se deschide volumul de debut “Cuvinte potrivite”. Apărut în 1927, acesta ilustrează estetica urâtului, reflex al realului ce apare ca urmare a dramei conștiinței moderne zdruncinate în fundamentele ei ontologice.
Semnificația titlului
•
Tudor Arghezi, “Testament”
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare simbolică, întrucât fixează orizontul de așteptare estetică a lectorului. Lexemul “testament” este o metaforă-simbol, prin care se sugerează moștenirea literară lăsată de poet, astfel că opera de artă transgresează limitele temporale, devine modalitate de comunicare cu generațiile următoare, de transmitere a crezului artistic.
Problematica operei
•
Tudor Arghezi, “Testament”
Fiind o ars poetica, “Testament” este o poezie cu un pronunțat caracter programatic, în care se ilustrează concepția artistică argheziană asupra rolului pe care poetul și poezia îl au în lume și din care transpar teme și motive literare recurente. Tudor Arghezi consideră că arta trebuie să transmită un crez întemeiat pe experiența milenară, o atitudine explicită față de lume, iar mesajul artistic trebuie încifrat, în spirit modernist, în metafore și simboluri care șochează, fascinează, modelează subtil mentalitatea lectorului.
Elemente de compoziție
•
Tudor Arghezi, “Testament”
La nivel compozițional, discursul poetic este organizat în cinci secvențe poetice inegale, care dezvăluie atât definițiile lirice ale creației, cât și locul și rolul artistului. Opera are structură fals dialogată, căci substantivul în cazul vocativ “fiule” desemnează instanța referențială, creatorul adresându-se pe un ton familiar urmașului spiritual.
Nivelul ideatic I.
•
Tudor Arghezi, “Testament”
Motivul central al discursului poetic este cartea, depozitar al credințelor, trăirilor și învățăturilor pe care poetul le lasă urmașului spiritual drept bunuri perene “după moarte”. Departe de a fi o simplă metonimie pentru poezie și creație în general, cartea este un simbol al legăturii complexe dintre generații și instituie un cult al strămoșilor, reprezentând forma cea mai înaltă și mai rezistentă de evocare a vieții și spiritualității unui popor, de revendicare și de răzbunare a realității crunte, tulburătoare a generațiilor trecute (“În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine”). Din perspectivă argheziană, creația este “o treaptă”, un semn al trecerii prin vârstele literaturii, un moment evolutiv, căci nu se poate ajunge la o literatură valoroasă, autentică, decât prin asumarea celei anterioare.
Nivelul ideatic II.
•
Tudor Arghezi, “Testament”
Totodată, creația este “hrisovul vostru cel dintâi”, metaforă care definește poezia ca act de identitate al întregului popor, document fundamental care atestă mutația muncii creatoare din plan material într-unul spiritual, transmițând învățături esențiale, experiențe milenare de viață ale oamenilor simpli (“Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine”). Transsubstanțialitatea materiei și reconvertirea cuvântului reprezintă fenomenul fundamental, radical al creației. Astfel, prin mecanismul transfigurării artistice, “veninul strâns” se metamorfozează în “miere”, “zdrențe” devin “muguri și coroane”, adică urâtul se convertește în frumos, mesajul artistic înălțător păstrându-și dubla valență: de a condamna, dar și de a elogia (“Am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”).
Nivelul ideatic III.
•
Tudor Arghezi, “Testament”
Având caracter sacru, poezia este “Dumnezeu de piatră”, reper moral absolut, născut din combustia imaginii-talisman a vieții înaintașilor (“Am luat cenușa morților din vatră”). Poetul plămădește arta din “durerea surdă și amară” și o înalță, căci devine capabilă de a vindeca rănile trecutului. Asociată cântecului orfic, poezia-vioară sensibilizează și înnobilează ființa, capătă funcție cathartică. Versurile “Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi” sunt cele care ilustrează esența esteticii urâtului: alchimia poetică presupune un proces de sublimare a realității și de purificare a cuvântului, astfel încât urâtul, repulsivul se metamorfozează într-o frumusețe care șochează. Rod al experienței de veacuri, poezia cumulează suferințele, nemulțumirile, neîmplinirile imprimate în subconștientul unei colectivități și devine, în acest caz, un mod de răbufnire și de eliberare, motivat istoric, este valoarea spirituală în care se sublimează munca istovitoare, răzvrătirea frustrată a străbunilor robi, a celor care au trăit în penumbra istoriei (“Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte” și devine “Odrasla vie-a crimei tuturor”, “Rodul durerii de vecii întregi”). Versurile-cheie ale laboratorului artistic arghezian sunt “Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită”, căci numesc expresiv o condiție sine qua non a artei: simbioza dintre harul creator de esență divină și meșteșugul îmbinării armonioase a cuvintelor.
Nivelul lexical și prozodic
•
Tudor Arghezi, “Testament”
Lexicul poetic surprinde prin îmbinarea arhaismelor și regionalismelor (“hrisov”, “sarici”, “ocară”) cu neologismele (“crimă”, “obscură”, “canapea”), precum și prin uzitarea unor termeni asociați categoriei estetice a urâtului (“zdrențe”, “bube”, “noroi”), cărora Arghezi le conferă noi sensuri și valori. La nivel prozodic, rima este împerecheată, iar, ca elemente de modernitate, se remarcă măsura versurilor ce variază între 6 și 13 silabe și delimitarea strofică realizată în funcție de coerență, înrâurirea ideilor poetice.
Concluzie
•
Tudor Arghezi, “Testament”
În concluzie, poezia “Testament” este o artă poetică inedită care prezintă creația ca proces secular, ai cărui actori sunt deopotrivă străbunii, poetul și urmașii acestuia, însuși autorul afirmând, în acest sens, că “Poezia este o sinteză etnică, etică și estetică, pe care o realizează cu efort și suferință truditorul cuvintelor, Poetul”.
