Moara cu noroc, de Ioan Slavici Flashcards
Realismul. Aspecte teoretice • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (critică, tipice, subiectele)
Realismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Manifestul literar este “Prefața” la “Comedia umană”, de Honoré de Balzac. Teoretician al realismului, Champfleury precizează că “Realismul se pronunță pentru reproducerea exactă, completă, sinceră a mediului social, a lumii în care se trăiește, excluzând orice minciună ori mistificare”. Reprezentant al curentului în literatura română, G. Călinescu afirmă că realismul “pune arta în concordanță cu realul”.
Atitudinea față de societate este critică, fiind surprinse aspectele negative, carențele, tarele, mecanismele supraindividuale opresive. Personajele sunt tipice și acționează în împrejurări tipice, din dorința de a ilustra constantele umanității, de aceea personajele “conturează starea civilă” (Balzac), iar opera capătă valoare documentară. Totodată, subiectele sunt preluate din trecutul foarte apropiat sau din contemporaneitatea scriitorului, pentru a susține verosimilitatea faptelor și veridicitatea personajelor.
Încadrarea textului în opera scriitorului • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (monografie, poporan, bulversant)
Asociat realismului poporan, Ioan Slavici ilustrează în opera sa comunitatea rurală, patriarhală, care se întretaie bulversant cu formele capitalismului, determinând mutații fundamentale la nivel social, moral și psihologic. Apărută în volumul “Novele din popor”, în anul 1881, “Moara cu noroc” realizează o monografie a satului ardelenesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Semnificația titlului • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (procedeu, macină, jumătate)
“Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o creație, titlul este “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare simbolică, întrucât avertizează lectorul asupra cadrului diegetic. Ca procedeu retoric, sintagma “Moara cu noroc” este o antifrază, întrucât, deși poartă aparența unui loc binecuvântat, devine pe parcursul diegezei o moară a nenorocului tragic, care macină ineluctabil destinele personajelor. În acest caz, titlul este pe jumătate onomatext și pe jumătate așteptare frustrată.
Problematica operei • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (nefaste, socială/morală/psihologică)
Opera ilustrează consecințele nefaste ale dorinței acerbe de îmbogățire, autorul precizând că “goana după avere zdruncină tihna sufletească, amărăște viața omului și, în final, duce la pierzanie”. Problematica operei se dezvoltă pe trei direcții: socială, prin dorința protagonistului de a-și depăși statutul social inițial, morală, prin inerenta degradare umană în raport cu ideea de posesiune, și psihologică, întrucât vizează conflictul de consțiință al lui Ghiță, acesta aflându-se în imposibilitatea de a alege între echilibrul familial și nevoia de a se îmbogăți pe căi ilicite, alături de Lică.
Elemente de structură • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (însumează, probată)
Materia epică este structurată în 17 capitole, care însumează aproximativ 100 de pagini, de aceea, G. Călinescu numește opera “nuvelă solidă cu aspect de roman”. Apartenența operei “Moara cu noroc” la specia nuvelă este probată de existența unui singur plan narativ, conflictul unic, concentrat și numărul redus de personaje, puternic individualizate.
Cronotop • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (plasată, identificat, rezonanță)
Cronotopul este bine delimitat, în spirit realist, pentru a susține verosimilitatea faptelor și veridicitatea personajelor, impresia de viață trăită. Diegeza este plasată în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, în Ardeal, spațiu identificat prin toponime ale geografiei reale (“Arad”, “Ineu”). Simbolic, acțiunea propriu-zisă se desfășoară între două sărbători cu rezonanță religioasă, Sf. Gheorghe și Paștele, pe parcursul unui an, pentru a accentua caracterul moralizator al discursului narativ.
Perspectiva narativă
•
Ioan Slavici, “Moara cu noroc”
Sobrietatea stilului, specifică realismului, este susținută de perspectiva narativă obiectivă, heterodiegetică, având ca marcă lexico-gramaticală persoana a III-a a formelor verbale („să fie”, „face”, „răspunse”, „grăi”) și pronominale („ele”, „ea”, „îl”, „el”). Naratorul extradiegetic este detașat, impersonal, omniscient, vocea sa neavând inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită față de întâmplări și personaje. Viziunea narativă este auctorială, iar focalizarea este neutră, naratorul având acces deplin la interioritatea personajelor, cunoscându-le trecutul și anticipându-le viitorul.
Raportul incipit-final I • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (ex abrupto, aforistic, raisonneur, liniștea, impulsiv, captatio benevolentiae, străjuiesc, anticipând)
Compoziția echilibrată, circulară, armonioasă este validată de raportul incipit-final. Incipitul este alcătuit din două secvențe. Prima este de tip ex abrupto și pune în lumină două modalități diferite de a percepe existența. Astfel, opera debutează cu mesajul aforistic al bătrânei: “Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Personaj raisonneur, aceasta înmagazinează o experiență de viață milenară, în vreme ce Ghiță are o perspectivă modernă, declanșată de presiunea socială. În viziunea bătrânei, liniștea sufletească este obținută prin minimalizarea dimensiunii materiale, însă Ghiță percepe existența cantitativ și aspiră la evoluție în plan social, prin acumulare de ordin material. Spirit impulsiv, decide să aranjeze imediat ca familia să se mute la moara arendașului, din dorința de a-și depăși condiția (“Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arândaşul, şi de la Sf. Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastră.”), atitudinea lui virulentă trădând egoism, suferință, pervertire de auri sacra fames.
A doua secvență a incipitului este de tip captatio benevolentiae și ilustrează cadrul diegetic. Aparența unui topos binecuvântat, prin cele cinci cruci care străjuiesc “Moara cu noroc”, este spulberată de plasarea simbolică a acesteia “în vale”, anticipând degradarea morală în raport cu ideea de posesiune.
Raportul incipit-final II • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (simetric, romantică, dublată, echilibrul, halucinante, scape, epilogul, reliefează)
Simetric incipitului, finalul este alcătuit din două secvențe, prima fiind deznodământul diegetic. Scena morții personajelor este dramatizată într-o manieră romantică, deoarece crima pasională a soțului gelos este dublată de dorința vindicativă, iar cadrul în care se petrece este solitar și nocturn. Deși se întoarce din vreme cu Pintea și cu alți doi jandarmi, pentru a-l prinde pe Lică având asupra lui dovezile jafului, acesta scapă fugind călare. Simțind că totul este pierdut, Ghiță își pierde echilibrul și își ucide soția, cu gândul ca, apoi, să se sinucidă, fiind redate vorbele halucinante ale acestuia: “Simt că mi s-a pus ceva de-a curmezișa în cap și că nu pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea”. Acest act pentru el nu este omor, ci sinucidere comună și salvatoare, încercând să scape de un rău printr-un alt rău violent pe ființa împinsă de el însuși în păcat: ”N-am să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aș omorî copilul când ar trebui să-l scap din chinurile călăului”. Împușcarea lui Ghiță de către Răuț, incendierea hanului la comanda lui Lică, precum și sinuciderea acestuia din urmă prin izbirea cu capul de un stejar uscat încheie seria acțiunilor din această nuvelă exemplară.
Cea de-a doua secvență, epilogul, manifestare a vocii înțelepciunii milenare, reliefează crezul bătrânei într-un destin supraindividual, asociat sacralității, care acționează implacabil asupra ființei, hotărându-i nașterea, viețuirea și moartea (“Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat…”).
Concluzie • Ioan Slavici, "Moara cu noroc" - (minuțios, antitetice, verbe)
Prin urmare, ,,Moara cu noroc’’ este o nuvelă realistă și psihologică, în care sunt ilustrate minuțios frământările lăuntrice care macină personajele și le motivează acțiunile antitetice. Între cele două verbe simbolice, „a trebui” și „a voi”, personajele slaviciene tind să îl aleagă pe al doilea, asumându-și responsabilitatea asupra consecințelor nefaste ale faptelor lor.
