probele Flashcards
Sarcina probei
Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile
anume prevăzute de lege.
Obiectul probei şi mijloacele de probă
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii,
mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin
expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte
mijloace prevăzute de lege.
Lipsa îndatoririi de a proba
Nimeni nu este ţinut de a proba ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu
Obligativitatea cunoaşterii din oficiu -ce legislatie trebuie dovedita
(1)Instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România.
(2)Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate
anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în
România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi dreptul internaţional
cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.
(3)Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate
numai în condiţiile prevăzute de lege.
Posibilitatea cunoaşterii din oficiu
Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca
acesta să fie invocat. Proba legii străine se face conform dispoziţiilor Codului civil referitoare
la conţinutul legii străine.
Propunerea probelor. Rolul instanţei -pana cand si cum, dreptul instantei si ce poate sa dispuna , partilor le este interzis ceva referitor la probe
1)Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare
în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi
propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.
(5)Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului,
instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din
oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate
ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
(6)Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din
oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
exceptii de la termenul de depunere a probelor si drreptul partii adverse
Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi
încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea
prevedea;
3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în
termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.
(3)În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai
asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată
obligatiile partii atunci cand s-a amanat judecata pt noi probe depuse ulterior termenului
În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviinţată:
a)să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, când se cere
proba cu martori;
b)să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puţin 5 zile înainte de
termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri;
c)să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile
în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
Admisibilitatea probelor -conditii probe, probe nenecesare, ce acte mai trebuie dobvedite
(1)Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.
(2)Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide,
ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
(3)Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în
condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie
dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei.
(4)La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul
stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.
Convenţii asupra probelor
Convenţiile asupra admisibilităţii, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excepţia
celor care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori
dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor
moravuri.
Renunţarea la probă -ce pot face cealalta parte si instanta
)Când o parte renunţă la probele propuse, cealaltă parte poate să şi le însuşească.
(2)Instanţa poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s-a renunţat
Încuviinţarea probelor -ce cond trebuie indeplinite, ce trebuie sa cuprinda incheierea, dispozitii referitoare la martori
(1)Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară
de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
(2)Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite,
mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu
administrarea acestora.
(3)Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi.
Revenirea asupra probelor încuviinţate
Instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe,
apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanţa este însă obligată să pună
această împrejurare în discuţia părţilor
Administrarea probelor -care este ordinea(si una care are o pozitie speciala), cand se administreaza proba , dispozitii pt contraproba si pana cand se cere
(1)Administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanţă.
(2)Probele se vor administra, când este posibil, chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate.
Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându-se totodată măsurile ce se
impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a
oricăror alte mijloace de probă.
(3)Probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea
nu prevede altfel.
(4)Dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă.
(5)Dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai
înainte de administrarea celorlalte probe.
(6)Când proba cu martori a fost încuviinţată în condiţiile prevăzute la art. 254 alin. (2),(cazurile de exceptie in care se pot administra probe peste termen)
dovada contrară va fi cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă
părţile sunt de faţă.
(7)Partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară proba contrară la şedinţa
următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se înfăţişează.
Locul administrării probelor-aici este vorba si despre comisia rogatorie-cine o face, procedura in fata ei, daca nu instanta aia e competenta, ce se intampla dupa comisie
(1)Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în şedinţă publică,
dacă legea nu dispune altfel.
(2)Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara
localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de
către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu
există o instanţă de acelaşi grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se
învoiesc, instanţa care administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor.
(3)Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a
se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de
comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit
însărcinarea.
(4)Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în
prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi
instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urmat.
(5)După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa sesizată, dacă
este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după
caz, pentru dezbaterea fondului.
Cheltuielile necesare administrării probelor -daca e ceruta de parte, daca e din oficiu, ce atrage nedepunerea si se poate depune suma peste termen?-cui se mai aplica?
(1)Când administrarea probei încuviinţate necesită cheltuieli, instanţa va pune în vedere
părţii care a cerut-o să depună la grefă, de îndată sau în termenul fixat de instanţă, dovada
achitării sumei stabilite pentru acoperirea lor.
(2)În cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul
pornit de acesta în condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanţa va stabili, prin
încheiere, cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească,
putându-le pune şi în sarcina ambelor părţi.
(3)Nedepunerea sumei prevăzute la alin. (1) în termenul fixat atrage decăderea părţii din
dreptul de a administra dovada încuviinţată în faţa acelei instanţe.
(4)Depunerea sumei prevăzute la alin. (1) se va putea însă face şi după împlinirea
termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.
(5)Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică şi în cazul în care administrarea probei se face prin
comisie rogatorie.
Situaţia părţii decăzute
- Partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuşi să se apere, discutând în
fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice.
Aprecierea probelor
(1)Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.
(2)În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au
fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară
de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.
inscrisurile Noţiune
Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt
juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare.
inscrisurile : Înscrisurile pe suport informatic
nscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport
hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
inscrisurile Înscrisurile în formă electronică
Înscrisurile făcute în formă electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale
inscrisurile Rolul semnăturii
(1)Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa
consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura
aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii.
(2)Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în
condiţiile prevăzute de lege
Înscrisul autentic
Noţiune -se refera la persoane- si la ce elemente se refera autenticitatea
(1)Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate
publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate
publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la
stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut,
semnătura acestora şi data înscrisului.
(2)Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia
legea îi conferă acest caracter.
Înscrisul autentic
Putere doveditoare in functie de elementele inscrisului
(1)Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca
fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în
condiţiile legii.
(2)Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât
între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.
(3)Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în directă
legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului.
Celelalte menţiuni constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă.