Judecata ȋn primă instanță. Etapa scrisă Flashcards
Elementele CCJ
- Prima parte vizează datele de identificare ale părților. Sunt date obișnuite. Sunt si unele
aspecte cum ar fi CNP, CUI, numărul de înmatriculare, contul bancar (pentru reclamant). Ele se invocă si pentru pârât cu două rezerve: Atât reclamantul cât si pârâtul să posede astfel de date de identificare. Reclamantul nu este obligat să indice aceste date în ceea ce îl priveste pe pârât dacă nu stie de existența acestora. Sunt greșite solutiile care anulează cererile de chemare în judecată pentru că reclamantul nu a indicat CNP al pârâtului pe care nu îl cunostea ori contul bancar al pârâtului pe care nu îl cunoaște. Este foarte important că în legătură cu pârâtul toate aceste date sunt obligatorii în
măsura in care reclamantul le cunoaște.
Dacă reclamantul locuieste în străinatate, acesta va arata si domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind actele, pentru a se reduce timpul de judecată, întrucât comunicările în străinatate durează mai mult. - Numele si calitatea celui care reprezintă partea. Fie reprezentant legal, fie conventional.
Mențiunea este foarte importantă pentru că problema calității procesuale se va verifica în persoana părții, iar nu a reprezentantului. Dacă nu există în cerere bine demarcat cine este reclamantul si cine este reprezentantul (în numele cui se face actiunea, cine este titularul cererii - deosebit de cel care semnează), există pericolul de a se crea confuzii si de a se verifica calitatea procesuala a reprezentantului. Trebuie să se solicite “în numele părții”. Dacă nu se face o astfel de menţiune, chiar
dacă din cuprinsul părții ar putea să rezulte că se cere pentru altul, cererea va fi făcută de o persoană care nu are calitate procesuala activă.
Se va mentiona si dovada calității de reprezentant (se atașează cererii): fie o procură, fie o imputernicire, fie un extras din RC, fie actul de stare civilă care atestă calitatea de părinte în cazul
reprezentării legale. - Obiectul cererii si valoarea acestuia.
Trebuie indicat obiectul si identificat. Câteodată este simplu, dacă obiectul este plata unei sume de bani. Dacă se cere predarea unui bun imobil, el trebuie identificat prin elemente precum localitatea, strada, numărul, CF, număr de cadastru. În cazul imobilelor, la cererea de chemare în
judecată se anexează si un extras de CF care să ateste faptul că imobilul respectiv este cel indicat de
reclamant. Nu este suficientă identificarea obiectului, ci este necesară si evaluarea acestuia, pentru că în functie de valoare se stabileste uneori competenta materială, dar si taxa judiciară de timbru. Localizarea generează de multe ori competenta teritorială, iar valoarea competenta materială si taxa judiciară de timbru fără de care nu poate incepe cu adevărat procesul.
Valoarea obiectului cererii.
Valoarea este stabilită de reclamant după aprecierea sa, ca regulă. Ea poate fi contestată fie de pârât, fie de instanta, caz in care se poate acorda un singur temren pentru lămurirea aspectului legat de valoare. În cazul actiunilor reale imobiliare valoarea este dată de valoarea de impunere a imobilului, iar dacă nu există, se apelează la alte probe, precum expertiza utilizată de notarii publici in incheierea actelor de transfer de proprietate. - Motivarea în fapt si în drept.
Motivele de fapt si de drept reprezintă partea ce mai amplă a cererii de chemare în judecată.
Reclamantul arată susținerile care îndreptățesc pretențiile consemnate în obiectul cererii de chemare
în judecată. Motivele si argumentele pot fi bazate pe fapte, care trebuie să primească o anumită calificare juridică. Reclamantul prezintă faptele, dar trebuie să si propună o anumită regula de drept care se aplică acelor fapte si care în opinia lui ar îndreptați pretenția.
În doctrină si jurisprudenta s-a statuat că în cazul motivării în drept ar putea să existe cereri care să nu fie motivate în drept, instanta punand in discutia partii corecta calificare a faptelor, în acest caz. De regulă, instanta nu este ținută de motivarea in drept făcută de partea reclamanta, putand pune
in discutia partii schimbarea calificării în drept. - Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Dacă avem înscrisuri, acestea trebuie atașate cererii de chemare în judecată în copie certificată de parte. Dacă sunt în limbă străină, ele trebuie traduse prin traducător autorizat.
Dacă se solicită proba prin depozițiile martorilor, trebuie indicați martorii de reclamant si unde pot fi citati acestia, pentru a nu se tergiversa procesul.
Dacă se solicită proba cu interogatoriu si interogatoriul se ia unei persoane fizice, atunci întrebările se depun direct în instanta la momentul depunerii interogatoriului, fiind surpriză. Dacă
interogatoriul se ia unei persoane fizice care nu are domiciliul în România ori unei persoane juridice,
întrebările trebuie depuse încă de la momentul depunerii cererii de chemare în judecată. - Semnătura cererii de chemare în judecată.
(*) Art. 196 alin (1) - Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele, prenumele,
denumirea partii, obiectul cererii, motivele de fapt ori semnătura partii/reprezentantului acesteia este
nulă. Se instituie o nulitate EXPRESĂ (vătămarea se prezumă) pentru acele mențiuni. Si celelalte
sanctiuni sunt prevăzute sub sanctiunea nulitatii, dar este o nulitate virtuală => cel care o invocă
trebuie să facă proba vătămării. Unele mentiuni nu sunt sub sanctiunea nulitatii, ci sub sanctiunea
decăderii, precum arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Neindicarea probelor
nu atrage o nulitate, ci decăderea din dreptul de a mai invoca probe în măsura in care nu au fost
solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În legătură cu semnătura, se arată că lipsa ei poate fi acoperită în tot cursul judecătii in fața
primei instante. Dacă se invocă că cererea nu este legal semnată, reclamantul care lipsește va putea
semna cel mai târziu la termenul următor, când ise pune în vedere să semneze. Nu intervine o nulitate
imediată, ci mai întâi o prorogare- un termen in interiorul căruia să se încerce asanarea viciului. Dacă
în termen viciul nu este asanat prin semnare, intervine nulitatea. Dacă reclamantul este prezent in
instanta, nu se mai acordă termen, ci este invitat să semneze.
Controversă: Art. 196 alin (2) - Lipsa semnăturii se poate acoperi in tot cursul judecătii in fața
primei instante => Dacă nu s-a acoperit, în sensul că instanta a sesizat si a pus in vedere semnarea,
iar reclamantul nu a semnat si instanta a pronunțat o hotarare privind nulitatea cererii, nu se va putea
face apel iar in interiorul termenului reclamantul să înlăture viciul. Textul nu se aplică dacă avem o
hotarare de prima instanta pronunțată în baza unei cereri nesemnate nesesizate de nimeni, dacă se
sesizează abia in apelul făcut pe alte motive că cererea nu a fost legal semnată => în acest caz, reclamantul va putea să îsi însuseacă cererea. “În fața primei instanțe” = Ipoteza în care prima instanta
se finalizează prin anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a nesemnării, caz în care lucrurile
apel nu mai pot fi îndreptare.
Dacă în apel/recurs se observă că cererea de chemare în judecată nu a fost semnată,
reclamantul poate acoperi viciul acesta care nu a fost sancționat si semnalat anterior.
*O conditie extrisecă CCJ, anume TAXA JUDICIARĂ DE TIMBRU.
De regulă, CCJ sunt supuse plătii taxelor judiciare de timbru, obligatia revenind titularului
cererii, adică reclamantului. Taxele trebuie plătite anticipat iar dovada depusă odată cu CCJ. Totusi,
dacă nu a fost plătită anticipat, nu va interveni imediat nulitatea cererii. Judecătorul va pune în vedere
reclamantului suma care reprezintă taxa judiciară de timbru si obligatia de a o achita si îi va acorda
un termen. Dacă în termenul respectiv reclamantul nu achita, va interveni sanctiunea nulitatii
(intervine nu direct, ci mai întâi începe printr-o amânare - acordarea unui termen).
Cuantumul taxelor => Nu intră la examen. Retinem cu titlu general că acesta este fie fix (= în
general în cadrul unor cereri neevaluabile în bani, dar si în cazul unor cereri evaluabile în bani, când
legea prevede expres), fie procentuale (= calculate ca fiind un procent din valoarea obiectului cererii
în cazul celor mai multe cereri evaluabile în bani).
Există si cereri scutite de taxa judiciară de timbru, fie în ratiunea obiectului cererii, fie în
ratiunea categoriei din care face parte reclamantul (angajat, consumator, persoana nedreptățită prin
legile abuzive de preluare a proprietăților în perioada comunistă).
Pe lângă scutirile legale, există si posiblitatea ca instanta, în baza ajutorului public judiciar, să
scutească o parte de taxa judiciară de timbru (dacă se încadrează în plafoane ori dacă s-ar ajunge la
afectarea principiului accesului liber la justitie). Pe lângă scutiri, mai avem eșalonări si amânări pe
care le poate acorda instanța. Numai în mod excepțional intervin scutirile.
Este reglementată prin norme de ordine publică. Exceptia poate fi invocată de către oricare
dintre părți sau de instanta din oficiu. Este fixată de instanta. Împotriva modului in care instanta
stabileste taxa se poate face o cale speciala de atac numită reexaminare, care presupune judecarea în
fața aceleiasi instante, dar in fața altui complet. ÎCCJ a stabilit printr-o hotarare obligatorie că
împotriva modului în care s-a soluționat problema taxei in reexaminare nu se va putea exercita calea
de atac de reformare a apelului/recursului. Problema taxei judiciare de timbru rămâne închisă sub
aspectul transarii ei prin incheierea prin care se solutionează cererea de reexaminare.
Instanta superioară, investita cu o cale de atac, poate sesiza că la instanta inferioară nu a fost
achitată corect taxa judiciară de timbru. Sanctiunea nu este nulitatea hotararii pronuntate fărăachitarea
taxei, ci avem o sanctiune exclusiv fiscală, în sensul că partea care a beneficiat de un serviciujudiciar
fără a achita taxa va fi dată în debit. I se păstrează actele de procedură, dar ramane dator fațăde stat,
hotararea fiind titlu executoriu împtoriva ei. Retinem că nu putea invoca cu succes un motiv de apel
din faptul că partea adversă nu a platit taxa la prima instanta, pentru că nu s-ar obtine desființarea
hotararii (o satisfacție proprie) - nu schimbă soluția, ci doar s-ar îngreuna situatia fiscală a
adversarului. Actele raman perfect valabile.
Inregistrarea cererii
- CCJ se depune fie personal ori prin reprezentant la registratura instantei, se poate trimite prin posta ori prin fax sau posta electronică.
- trebuie însoțită de dovada calității de reprezentant, unde este cazul, taxa judiciară de timbru, numarul de exemplare necesar pentru comunicare pentru toate partile potrivnice si unul pentru instanta care ramane la dosar.
Indiferent de modul de depunere => Este primită si inregistrată la registratură, unde primeste
un număr de înregistrare, se constituie dosarul si va fi distribuită in mod aleatoriu unui complet de
judecată. După primirea de către judecătorul care compune completul, acesta va face procedura de
verificare si regularizare a cererii.
Verificarea si regularizarea CCJ
Procedură prin care legiuitorul a dorit să dea curs (în sensul de a fi comunicate pârâtului)
numai acele cereri de chemare în judecată care sub aspect formal îndeplinesc niște cerințe
esențiale.
Scopul prevederii este de a comprima timpul procesual, pentru a nu se mai acorda termene pentru pârât și în regularizare.
Procedura de regularizare, când este prevăzută, este obligatorie a fi parcursă de judecător.
Totusi, nu este întotdeauna prevăzută. Ea nu este aplicabilă procedurilor cu caracter incidental
(sechestru asigurator, judiciar, poprirea asiguratorie, procedura de asigurare a dovezilor, cererea
reconvențională, de interventie, procedura strămutarii). Chestiune incidentale în cadrul unui proces
nu sunt supuse regularizării. Ea nu se aplică nici in cadrul acelor proceduri cu caracter special care
sunt incompatibile cu procedura de regularizare. Ne dăm seama că sunt incompatibile de la caz la caz.
La unele scrie direct că nu sunt susceptibile de această procedură. La altele nu se spune negru pealb,
dar au ele însele propriile reguli privind verificarea si regularizarea care diferă de cele de la art.
200. Altele sunt incompatibile prin simplul fapt că au formulări în sensul că “judecătorul, primind
cererea, va comunica cererea paratuluisi va acorda termen” = legiuitorul a vrut să treacă peste criteriul
regularizării pe considerente ce țin de obicei de urgență ori de caracterulspecific al acestor proceduri.
Ce se verifică?
Dacă cererea a fost corect repartizată la secție sau la completul specializat
Prin urmare, nu se verifică competența, ci doar repartizarea pe secții/completuri întrucât
pot să apară greșeli de înregistrare (e.g. o cerere civilă să ajungă la secția penală). TB: În
realitate, instanța își verifică repartizarea pe secție pentru motive mult mai profunde,
dovadă că de multe ori se ajunge ca în procedura de regularizare să se decline reciproc
competența între două secții, chiar înainte de a avea două părți. Acest lucru conține grave
probleme de constituționalitate pentru că de multe ori repartizarea are la bază inclusiv
concepții cu privire la natura raportului juridic, care pot să ducă la efecte în planul
probelor, căilor de atac, modului în care se aplică dreptul substanțial etc. De exemplu, un
litigiu este greșit repartizat la secția de contencios în loc de litigii de muncă. În acest caz,
căile de atac sunt diferite (apelul, nu recursul) și sistemul probator este diferit (anumite
prezumții în favoarea angajatului).
Îndeplinirea condițiilor art. 194, cele 6 elemente ale cererii.
Dacă cererea este în exemplare suficiente pentru a fi comunicate
Existența taxei judiciare de timbru.
Existența dovezii privind calitatea de reprezentant
Dacă înscrisurile indicate sunt în forma prevăzută de lege (traducere legalizată,
conformitate cu originalul etc.)
Dacă aceste elemente lipsesc, instanța va comunica reclamantului printr-o adresă solicitarea
de a suplini sau înlătura viciile, sub sancțiunea nulității cererii. Termenul în care reclamantul
trebuie să înlăture aceste vicii este de 10 zile de la comunicare.
Nu se aplică sancțiunea nulității în ipoteza în care sunt mai mulți reclamanți pentru care legea
prevede un mandatar comun, iar aceștia nu indică unul, deoarece în această situație instanța
va numi un curator judiciar.
De asemenea, nu poate interveni nulitatea pentru aspectele de care partea nu dispune
personal, iar obținerea lor ar fi posibilă numai prin intervenția instanței de judecată. De
exemplu, nu poate fi anulată CCJ pentru neindicarea CNP-ului pârâtului, dacă acesta nu îi este
cunoscut reclamantului. Reclamantul poate face dovada că a făcut o cerere la evidența
populației pentru aflarea informației (domiciliului, de exemplu) și nu a avut succes (GDPR)
Regularizarea se judecă în camera de consiliu, fără citarea reclamantului și se soluționează
printr-o încheiere. Împotriva încheierii prin care instanța a anulat cererea pentru
neîndeplinirea obligațiilor din adresa de regularizare reclamantul poate face o cerere de
reexaminare în 15 zile de la comunicare, instanța judecând-o cu citarea reclamantului, în
camera de consiliu, într-un termen scurt. Reexaminarea revine unui alt complet decât cel care
a anulat cererea.
Reexaminarea va fi admisă în două ipoteze:
Dacă anularea a fost dispusă într-un mod eronat – a fost anulată pentru lipsa motivelor
de drept sau neindicarea elementelor de identificare ale pârâtului deși reclamantul se
adresase evidenței populației care nu a răspuns într-un termen rezonabil (30 zile) sau
pentru că reclamantul nu ar fi indicat probele.
Neregularitățile au fost înlăturate în termenul de 10 zile (instanța nu a apucat să
primească documentele sau a considerat că nu s-a îndreptat greșeala).
Dacă partea înlătură neregularitățile cu nerespectarea termenului de 10 zile, dar până la
momentul la care instanța apuca să se pronunțe asupra nulității, unii autori susțin că este
incident art. 177 în sensul că neregularitatea nu ar trebui să ducă la nulitate. TB: Art. 177 alin.
(3) trebuie interpretat în sensul că dispariția cauzei duce la acoperirea nulității numai dacă
legiuitorul nu prevede un termen
Dacă verificarea și regularizarea cererii sunt parcurse cu succes, se trece la fixarea primului
termen de judecată. Astfel, după ce constată că cererea este conformă cu legea, dispune prin
rezoluție comunicarea cererii către pârât și îi pune în vedere să depună întâmpinare. În
principiu, termenul pentru întâmpinare este de 25 de zile de la comunicarea CCJ.
Fixarea primului termen de judecata
După parcurgerea procedurii de verificare si regularizare, când judecătorul apreciază că se
află în fața unei CCJ care îndeplineste sub aspect formal toate conditiile prevăzute de lege, prin
rezoluție, va dispune comunicarea cererii către parat, căruia îi va pune în vedere să depună
ÎNTÂMPINARE, sub sanctiunea de a nu mai putea invoca probe si exceptii relative, în 25 de zile de
la comunicarea CCJ.
Pârâtul va depune întâmpinare, aratand în principal apararile pe care le are față de cererea
reclamantului, exceptiile si probele. Întâmpinarea este comunicată împreună cu înscrisurile ce o
insotesc reclamantului. Reclamantul va putea facultativ să formuleze un raspuns la întâmpinare în
care va putea să îsi repoziționeze susținerile în 10 zile de la comunicarea întâmpinării. Raspunsul nu
se va comunica paratului, el având posibilitatea să îl ridice de la dosarul cauzei în tot cursul procesului.
După parcurgerea acestei faze scrise (comunicări + raspuns la întâmpinare, facultativ),
urmează acordarea primului termen de judecată. Judecătorul va fixa primul termen în 3 zile de la
depunerea întâmpinării, prin rezoluție. Termenul nu ar putea fi mai mare de 60 de zile. În practică, de
regulă, se respectă acest termen.
În legătură cu termenul de 25 de zile de depunere a întâmpinării/10 zile de raspuns la
întâmpinare => pot fi reduse de judecător în functie de circumstanțele cauzei. De exemplu, dacă este
vorba despre o ordonanta președințială, atunci se poate fixa un termen de 10 zile în loc de 25, de
exemplu. Se apreciază de la caz la caz.
Modificarea cererii de chemare în judecată
CCJ se modifică printr-o cerere adițională. Aceasta trebuie să aibă o legătură suficient de
puternică cu cererea inițială, astfel încât nu se pot schimba fundamental toate elementele
cererii principale (e.g. prin cererea principală se cere revendicarea și la primul termen se face o cerere modificatoare cum că se cere de fapt partajul judiciar). Ori de câte ori cererea pretins
adițională schimbă complet forma cererii principale, ar trebui respinsă ca inadmisibilă, iar
cererea ar trebui judecată sub forma inițială dacă reclamantul nu renunță la ea. În acest fel, nu
se aduce atingere nici regulilor privind competența.
Până la primul termen la care este legal citat, reclamantul poate modifica cererea și propune
noi dovezi. Modificarea se poate referi la părți, obiect, cauză (elemente de fapt și de drept). De
exemplu, reclamantul poate adăuga un nou pârât sau poate arăta motive noi ori poate adăuga
ceva la obiectul inițial. Ar putea chiar să schimbe obiectul inițial - reclamantul face o cerere de
partaj judiciar indicând o serie de bunuri; pe parcurs își dă seama că mai sunt și alte bunuri
sau că unul dintre bunurile inițiale nu aparține autorului comun al părților și le
adaugă/elimină.
În doctrină s-au formulat două teze juridice cu privire la noile dovezi. Cea dintâi susține că
reclamantul poate la primul termen să indice noi dovezi independent de existența unor motive
noi sau de un obiect adăugat sau de o parte nouă. Cea de-a doua teză susține că articolul se
referă doar la dovezile care susțin modificările CCJ. TB: Aceste noi dovezi sunt acceptabile
numai în măsura în care susțin modificările și nu reprezintă o prorogare a termenului de a
propune probe, adică momentul CCJ. Unii autori contraargumentează că uneori reclamantul
este determinat să propună noi probe după susținerile pârâtului din întâmpinare, însă
redimensionarea ca urmare a apărării ar trebui făcută prin răspunsul la întâmpinare.
Termenul este unul legal imperativ, sancțiunea fiind decăderea. Normele sunt de ordine
privată, protejând interesele părților. Totuși, alin. (3) duce la concluzia că în lipsa unui acord
expres din partea pârâtului/pârților, instanța va fi autorizată să invoce decăderea, astfel că
simpla neinvocare nu este suficientă pentru a valida actul.
Odată ce se depune cererea adițională, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea
acesteia către pârât, întrucât pârâtul poate formula întâmpinarea împotriva cererii
modificatoare. Întâmpinarea trebuie depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat și nu
se comunică din oficiu reclamantului. În același termen, pârâtul poate formula și cerere
reconvențională raportată la pretenții cu privire la modificarea CCJ.
Legiuitorul a instituit patru cazuri pe care nu le tratează ca modificări ale CCJ, în sensul că pot
fi făcute în tot cursul procesului în fața primei instanțe, nu se acordă termen și nu trebuie
făcută în scris (în practică, mai poartă denumirea de precizări):
Îndreptarea greșelilor materiale din cuprinsul cererii (e.g. s-a greșit numele sau suma,
caz în care trebuie distins de modificarea pretențiilor prin raportarea la actele de la
dosar)
Se mărește sau se micșorează cuantumul obiectului cererii (nu este vorba de adăugarea
obiectului) – e.g. pe parcursul procesului mai curg dobânzi sau dintr-o expertiză
rezultă că obiectul are o valoare mai mare
Se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului –
valoare de înlocuire
Se înlocuiește o cerere în constatare cu o cerere în realizarea dreptului sau invers, cu
condiția ca cererea în constatare să fie admisibilă
De multe ori, în cursul unui proces, situația de fapt se poate schimba și genera o
aparentă inadmisibilitate a cererii. De exemplu, se formulează o cerere în constatare a
dreptului de proprietate, în condițiile în care posedă bunul, dar este tulburat de un terț.
Pe măsură ce avansează procesul, uzurpatorul reușește să intre în posesia bunului,
astfel că se deschide calea cererii în realizare. Pe lângă că acțiunea în constatare ar putea
să apară ca inadmisibilă (deși contează să fie admisibilă la momentul formulării CCJ),
degeaba i se mai admite pentru că nu poate fi executată silit o acțiune în constatare.
Unele precizări pot fi făcute și în căile de atac. Este cazul îndreptării erorii materiale, în măsura
în care hotărârea nu s-a bazat în mod determinant pe aceasta. Jurisprudența consideră că se
poate și micșora cuantumul obiectului cererii, constituind o renunțare în parte la pretenții, însă
acesta nu se poate mări. În ce privește valoarea de înlocuire, TB consideră că se poate invoca
în căile de atac. Totuși, ultimul caz presupune o modificare de cauză care nu mai poate fi făcută
în căile de atac.
Intampinarea
= act procesual obligatoriu, menit să arate poziția paratului față de ccj,
astfel încât încă din faza scrisă judecătorul să aibă la dispozitie ambele viziuni de rezolvare a cauzei.
Întâmpinarea este un drept al paratului, dar si o obligatie
TERMEN: 25 de zile de la comunicarea ccj, de regulă. Acesta poate fi scurtat,
dacă vorbim despre cereri urgente, reducere care se menționează în citația pe care o primeste paratul.
Dacă reclamantul modifică ccj, se dă posibilitatea paratului să depună întâmpinare la cererea
modificatoare cu cel putin 10 zile inainte de termenul acordat pentru judecata cauzei.
=> Întâmpinarea, act specific paratului, poate fi făcută nu numai față de ccj, dar si față de o
cerere de interventie principală, caz în care si reclamantul, si paratul o pot formula, după admiterea
în principiu. De asemenea, cel chemat în garanție poate face întâmpinare față de chemarea în garanție.
Este un act specific partii defensive a procesului. La o cerere de interventie accesorie nu se face
întâmpinare, pentru că aceasta nu are pretentii.
Sanctiunea nedepunerii întâmpinării în termen: Decăderea din dreptul de a mai invoca exceptii
de ordine privată si de a depune probe.
Conținut: Întâmpinarea cuprinde:
- Datele de identificare ale partilor.
- Exceptiile procesuale pe care paratul le invoca față de cererea reclamantului.
- Raspunsul la toate pretențiile, motivele de fapt si de drept invocate de reclamant în ccj.
- Dovezile pe care paratul le propune impotriva fiecărei cereri formulate de reclamant.
- Semnătura.
Decăderea operează în legătură cu două componente ale întâmpinării:
- Exceptiile, dar numai cele de ordine privată. Înseamnă că paratul conservă dreptul de a
invoca exceptii de ordine publică.
- Dreptul de a mai depune dovezi față de cele afirmate de reclamant în ccj, dar nu pierde
dreptul de a invoca motive de fapt sau de drept, de a califica juridic cererile făcute de către reclamant.
Sub aspectul apararilor care nu implică probe (aparari in drept, care presupun recalificarea cererilor
făcute de reclamant, combaterea lor pe baza simplei argumentației), acestea îi sunt deschise în tot
cursul judecătii in fața primei instante. Chiar si sub aspectul probelor, textul este abrupt. În realitate,
există si o derogare în sensul că dacă o probă este esentială, instanta o poate încuviința si administra
chiar si din oficiu. Nu intotdeauna sanctiunea decăderii este absolută si fără speranță pentru parat.
Este bine totusi să nu ajungă intr-o astfel de situatie si să țină de acceptabilitatea instantei, nemaifiind
in mâna lui dreptul respectiv.
Sunt si situatii în care legea, în mod expres, arată că întampinarea NU este obligatorie, cum
este cazul ordonanței presedintiale. În citația pe care paratul o primeste pentru primul termen se va
mentiona că este obligat ca eventualele exceptii relative, aparari si probe să le formuleze până la
primul termen la care este legal citat (obligatiile se strămută la primul termen).
Cererea reconventionala
= Mijlocul procesual prin care paratul formulează
pretentii impotriva reclamantului.
Conditii pentru pretentii: Pretențiile paratului contra reclamantului initial trebuie să decurgă
din acelasi raport juridic cu cele formulate de reclamant sau să fie strâns legate de pretențiile solicitate
de reclamant împotriva paratului. Aceasta este o conditie de admisibilitate. Formularea unei cereri
reconventionale de către parat în care introduce pretentii care nu au nicio legătură cu cele formulate de reclamant prin ccj, va conduce la respingerea ei ca inadmisibilă (nu se disjunge), paratul având
calea unei actiuni separate. Cererea reconvențională are si rolul de a concentra aspectele litigioase, în
sensul de a evita existenta unui alt dosar, care are compatibilitate cu dosarul deja deschis.
FUNCȚIILE cererii reconventionale. În practică găsim trei tipologii:
- Tipul de cerere reconvențională care nu vine decât să anihileze pretențiile reclamantului,
adică tinde la respingerea cererii reclamantului, de multe ori putand să se facă acest lucru si pe cale
de întâmpinare, dar paratul adoptă o pozitie mai energică.
Exemplu: Reclamantul solicită executarea unui contract, iar paratul formulează o cerere
reconvențională prin care cere nulitatea titlului pe care reclamantul isi intemeiază pretenția. Paratul
ar putea invoca nulitatea si pe cale de exceptie, caz în care nu ar scoate actul din circuitul civil, ci
doar l-ar inlatura din cazua respectivă. Efectul este oricum respingerea cererii reclamantului.
- Tipologia care tinde să echilibreze pretențiile, încercând să diminueze pretențiile
reclamantului față de parat.
Exemplu: Pârâtul cere compensarea judiciară a unei parti din pretențiile reclamantului cu o
creanță pe care el o pretinde față de reclamantul initial. În acest caz, paratul, încercând să dobândească
recunoasterea unei creante față de reclamant, tinde la o compensare, la o atenuare a efectului ccj.
Compensarea legală poate fi invocată si pe cale de întâmpinare. Numai compensatia judiciară
presupune neaparat o cerere reconvențională.
- Tipologia în care paratul nu urmăreste nici anihilarea si nici diminuarea pretentiilor
reclamantului, ci pur si simplu tinde la obligarea reclamantului față de el, dar fără ca prin aceasta să
se diminueze în vreun fel obligatia lui față de reclamant.
Exemplu: Reclamantul cere evacuarea paratului dintr-un spațiu, iar paratul solicita plata unor
contravalori a unor îmbunătățiri pe care paratul le-a adus spațiului respectiv.
Toate cele trei exemple arată un aspect, că, de regulă, cererea reconvențională nu este
obligatorie, ci FACULTATIVĂ. Pârâtul are posibilitatea, de cele mai multe ori, să formuleze si o
cerere separată invocând aceste pretentii, printr-un proces distinct, obținând o hotarare
judecătoarească distinctă. Faptul că paratul formulează aceste pretentii în general pe cale de cerere
reconvențională, arată că el dorește să comprime timpul procesual si să nu aștepte neaparat
declanșarea unui nou litigiu. Este o gândire ce tine de oportunitatea procesuala formularea sau nu a
cererii reconventionale.
Sunt totusi situatii rare în care cererea reconvențională este OBLIGATORIE dacă vrei să îți
valorifici pretențiile si să nu le pierzi.
Exemplu: În materia divorțului, art. 916 CPC => Neintroducerea cererii reconventionale în
termenele prevăzute de lege atrage decăderea sotului parat din dreptul de a mai cere divorțul pentru
motivele care existau la acel moment. Dacă cererea reclamantului a fost respinsă, sotul parat ar putea
cere divorțul numai pentru motive ivite ulterior. Pe cele de până atunci nu le va mai putea valorifica
intr-o cerere proprie de divort. Este o derogare rară de la regula potrivit căreia cererea reconvențională
este facultativă.
CONȚINUTUL cererii reconventionale. Cererea reconvențională este o veritabilă ccj, astfel
că forma ei este forma ccj, taxa judiciară de timbru ce trebuie achitată pentru cererea reconvențională
este taxa judiciară de timbru care se datorează pentru o ccj. Ramane de discutat care este termenul în
care se formulează o cerere reconvențională. Se stabileste că cererea reconvențională se formulează
sub sanctiunea deăcderii în termenul prevăzut pentru formularea întâmpinării, iar dacă intampinarea
nu este obligatorie, până la primul termen de judecată la care partile sunt legal citate. Dacăreclamantul
si-a modificat ccj, atunci cererea reconvențională se va depune cel mai târziu la termenulce se va
încuviința paratului în vederea depunerii cererii reconventionale, de regulă fiind termenul pentru
depunerea întâmpinării.
Se comunică reclamantului cererea reconvențională, cu mențiunea că, prin cererea
reconvențională paratul poate ca, pe lângă reclamantul initial, care este parat, să introducă în proces si alți pârâți (mai ales dacă pretenția din cererea reconvențională generează o coparticipare procesuala
obligatorie). Exemplu: A cheamă în judecată pe B solicitand executarea unui contract. B formulează
o cerere reconvențională solicitand declararea nulitatii respectivului contract, care este încheiat între
A, B, C si D. Când A a formulat ccj, nu avea de ce să îi cheme pe toti în judecată pentru că el cerea
executarea față de B. În schimb, solicitand nulitatea, B va avea de indeplinit un litisconsortiu
obligatoriu pasiv. Pe lângă reclamantul inițial, parat in cererea reconvențională, va trebuisă introducă
si alți pârâți care vor fi citati în calitate de pârâti, putand la rândul lor să formuleze întâmpinare.
Art. 209 => Reclamantul nu poate face cerere reconvențională la cererea reconvențională a
paratului. Explicație: Dacă în urma cererii reconventionale a paratului, reclamantul descoperă că are
si el pretentii proprii la rândul lui față de paratul devenit reclamant reconvențional, nu are decât să îsi
modifice ccj, operand o cerere modificatoare prin care isi va mari pretențiile cu cele derivate din
cererea reconvențională, dacă pretențiile decurg din acelasi raport sau sunt strâns legate, în caz contrar
putand formula o altă ccj.
JUDECATA cererii reconventionale. Se judecă, de regulă, împreună cu cererea principală.
Totusi, dacă doar cererea principală este în stare de judecată, instanta va putea dispune disjungerea si
judecarea separată a cererii reconventionale. Acest lucru însă este posibil numai in situatiile în care
judecata cererii reconventionale poate fi disjunsă fără a afecta caracterul unitar al procesului.
Judecătorul va trebui să vadă de la caz la caz, pentru că sunt cazuri in care disjungerea ar genera
disfuncționalități procesuale sau chiar ar fi imposibilă.
Exemplu: Dacă într-un proces de partaj se formulează o cerere reconvențională în care paratul
invocă reducțiunea liberalităților excesive/aducerea la masa partajabilă si a altor bunuri decât cele
invocate de către reclamant. Nu pot fi disjunse pentru că partajul se va soluționa în functie de solutia
cererii reconventionale. Cotele se vor așeza în functie de solutia reductiunii.
Exemplu: Dacă într-o pretentie privind executarea unui contract, paratul invocă rezolutiunea
judiciară a respectivului contract, nu se poate disjunge.
Sunt însă situatii în care disjungerea cererii reconventionale NU afectează caracterul unitar,
de exemplu solicitarea restituirii cheltuielilor cu îmbunătățirea imobilului într-o cerere principală în
evacuare.
Sechestrul asigurator - notiune, ipoteze
= procedură provizorie prin care reclamantul, care solicită plata unei sume de bani, solicită indisponibilizare bunurilor mobile sau imobile ale debitorului, aflate în posesia sa sau
a unui terț, în vederea asigurării resurselor pentru o eventuală executare silită.
Ipoteze:
1. C beneficiaza de
- o creanta exigibila, care are ca ob plata unei sume de bani
- e constatata printr-un inscris care nu e titlu excutoriu
- C va putea fi obligat si la depunerea unei cautiuni in cuantumul fixat de instanta
- creanta e exigibila, dar nu e constatata printr-un inscris
- C sa fava dovada, odata cu cererea de infiintare a sechestrului, a depunerii unei cautiuni de jumatate din valoarea creantei reclamate in litigiul de fond
- creanta e exigibila, dar nu e constatata printr-un inscris
- creanta neexigibila constatata prin inscris
- D sa fi micsorat prin fapta sa asigurarile date C sau sa nu fi dat asigurarile promise ori atunci cand este pericol ca D sa se sustraga de la urmarire sau sa isi ascunda/risipeasca averea
- C sa depuna o cautiune in cuantumul fixat de instanta
- creanta neexigibila constatata prin inscris
Cautinea
= o sumă de bani pe care reclamantul, care cere măsura sechestrului asigurator,
trebuie să o depună la dispozitia instantei ca, in iptoeza in care măsura solicitată de el nu este dublată
în viitor de un succes in procesul de fond, să constituie un fond de despăgubire pentru paratul care a
suferit in mod nedrept o măsura de indisponibilizare a bunurilor sale, ca ulterior să se dovedească că
în realitate el nu datora nimic. Legiuitorul pune reclamantului la dispozitie această protectie a
demersului judiciar, într-o fază în care nu se stie dacă reclamantul are dreptate, fiind doar o persoana
care solicită ceva. Nu trebuie să conducă la un disconfort care să nu rămână reparat. Ca să echilibreze
lucrurile, paratul are la rândul lui dreptul la despăgubiri în cazul în care reclamantul nu are câștig pe
fond. Trebuie să aibă o sumă care cu prioritate să fie aferentă despăgubirii sale, ferită de alți creditori
ai reclamantului. Suma este destinată exclusiv despăgubirii viitoare a pătratului, dacă acesta le
solicita.
Această cauțiune, în sistemul nostru de drept, constituită de reclamant ca un fond de
despăgubire a paratului, pusă la dispozitia instantei si in legătura cu care se va decide in cele din urmă,
nu trece automat la parat dacă reclamantul pierde procesul. Este nevoie ca paratul să solicite
despăgubiri printr-o cerere separată, să dovedească că în urma măsurii nedrepte de indisponibilizare
a suferit daune si, dacă le dovedește, instanta să dispună plata acestora care se va face cu precădere
din acele dume (plata poate fi mai mică - operând restituirea diferentei sau mai mare decât sumele
constituite drept cautiune). În alte sisteme de drept, cauțiunea revine automat paratului, fără ca acesta
să dovedească ceva.
Această cautiune, dacă creanta este constatată printr-un act scris, nu se depune în avans, ci
numai dacă instanta încuviințează sechestrul. Instanta va fixa un termen foarte scurt pentru depunerea
acesteia, aratand si cuantumul. Nu este obligatorie plata ei în avans. Dacă cumva instanta admite
cererea de sechestru sub rezerva depunerii unei cauțiuni intr-un termen scurt si reclamantul nu o
depune, măsura încetează de drept la trecerea termenului respectiv, iar reclamantul nu va mai putea
uza de ea.
Sechestrul asigurator - procedura de solutionare
Instanța competenta: Competenta revine instantei competente să judece procesul în primă
instanță. Având in vedere că în toate ipotezele avem o ccj deja introdusă, este usor de determinat
competenta de solutionare a cererii de sechestru => instanta investită cu soluționarea ccj.
În ccj nu trebuie individualizate bunurile asupra cărora urmează să se pună sechestru, ci doar
aratat că se solicită sechestrul pana la cuantumul “x” al creantei, urmând că identificarea bunurilor să
se facă de executorul judecătoresc in faza executării incheierii de încuviințare a sechestrului, moment
in care executorul va sechestra bunuri de o valoare corespunzatoare celei menționate în încheiere.
Soluționarea propriu-zisă. Aceasta se judecă:
- de urgență,
- în cameră de consiliu,
- fără citarea partilor, fiind considerată necesară judecarea fără citare din considerentul:
- urgentei si
- surprizei.
=> Dacă debitorul ar fi citat, el ar face eforturi să isi înstrăineze cât mai multe bunuri, să si le
adăpostească, astfel că măsura sechestrului nu ar mai fi eficienta. In realitate, debitorul ar trebui să
alte de măsura instituită odată cu venirea executorului, iar nu anterior, pentru a nu avea timp să îsi
asigure sustragerea bunurilor.
Încheierea pe care instanta o va pronunța este executorie, deci poate fi pusă in executare chiar
din momentul pronunțării. Prin incheiere se comunică reclamantului si cuantumul cauțiunii, si
termenul în care trebuie să o depună, cu mențiunea că dacă nu o depune în termen, măsura încetează
de drept.
Cum se comunică incheierea?
- Încheierea se comunică creditorului de îndată.
- Debitorului ise comunică incheierea nu de către instanta, ci de către executorul judecătoresc,
în momentul în care vine să o execute.
Încheierea dată de instanță este supusă numai apelului, cu (*) mențiunea că, dacă procesul
este de competenta CA în primă instanta, calea de atac este recursul, pentru că la ICCJ nu se judecă apeluri în materie civilă. Termenul este scurt, de 5 zile de la comunicare. Apelul se judecă de urgență,
cu citarea partilor, dar nu este suspensiv de executare => încheierea poate fi supusă executarii.
Debitorul ar putea să ceară suspendarea executarii si instanta să o ofere dacă are îndoieli cu privire la
legalitatea măsurii de sechestru asigurator acordată.
Există si texte care se referă la ipoteza RIDICĂRII sechestrului:
- În cazul neplății cauțiunii in termenul fixat de instanta, se produce o desființare de drept
constatată printr-o incheiere dată fără citarea partilor, definitivă.
- În cazul încetării sechestrului ca urmare a rămânerii definitive a hotararii de respingere,
anulare, perimare a cererii reclamantului sau orice formă de renunțare la drept, care dovedește că
măsura sechestrului nu avea temei.
- În cazul în care debitorul dă el o garantie indestulătoare (sumă de bani sau un alt bun), caz
în care se poate dispune de instanta de urgenta, in camera de consiliu, cu citarea partilor, ridicarea
sechestrului care se stărmută asupra garantiei indestulătoare acordate de debitor. Acest lucru este
posibil cu încuviințarea instantei.
(!) Sechestrul asigurator nu presupune valorificarea bunurilor. Bunurile vor fi valorificate
numai după ce se va obtine un titlu executoriu de către creditor, când sechestrul asigurator se va
transforma intr-un sechestru executoriu si se va trece la faza de executare silită.
Poprirea asiguratorie
Întreaga procedură a popririi asigurătorii este identică cu cea de la sechestrul asigurător, cu o
singură mențiune – în timp ce sechestrul are în vedere un raport ipotetic de creditor-debitor,
poprirea are în vedere un raport în trei, anume un creditor, un debitor și un debitor al
debitorului (terț poprit). Creditorul principal va iniția această procedură pentru a stopa ca
debitorului lui să își încaseze de la propriul debitor sumele de bani din care să se îndestuleze,
dar pe care le-ar putea cheltui sau risipi până la momentul executării.
Această măsură de poprire se deosebește de poprirea executorie, întrucât la poprirea
asigurătorie se merge doar până la jumătate – indisponibilizarea sumelor aflate la terți și care
ar trebui să se plătească debitorului, dar nu se merge până la virarea sumelor creditorului
pentru că acesta nu are încă un titlu executoriu. În cazul popririi executorii, aceasta are două
secvențe: indisponibilizarea și obligarea terților să vireze sumele de bani direct către creditor.
Cea mai des aplicabilă formă de poprire este cea bancară întrucât majoritatea persoanelor au
un cont bancar, astfel că banca este un potențial terț poprit.
Dacă s-a instituit o poprire asigurătorie, aceasta se transformă de drept într-una executorie în
momentul în care cel care a instituit-o dobândește un drept de creanță și titlu executoriu.
Având în vedere că art. 970 se referă la bunuri incorporale, acțiunile și părțile sociale pot fi
vizate de poprirea asigurătorie? Doctrina consideră că acestea fac obiectul unui sechestru
deoarece la urmărirea mobiliară se vorbește de procedura de urmărire a acțiunilor și părților
sociale, or procedura urmăririi mobiliare corespunde sechestrului.
Dacă terțul poprit (e.g. un chiriaș dator locatorului, un împrumutat) nu indisponibilizează
suma și o plătește debitorului, plata nu este opozabilă creditorului urmăritor și, dacă va obține
titlu executoriu, va putea cere validarea popririi, astfel că îl va putea executa direct pe terțul
care a plătit în mod imprudent sau cu rea-credință.
Sechestrul judiciar - notiune, conditii
Spre deosebire de sechestrul asigurator, care vizează asigurarea reclamantului în vederea
executării creanțelor care vizează plata unor sume de bani, în cazul sechestrului judiciar este vorba
despre un mijloc procesual prin care reclamantul tinde la indisponibilizarea unor bunuri individual
determinate care fac obiectul litigiului. El se pune la adăpost pentru valorificarea unei obligatii de
predare a unui bun. Actiunea care stă la baza sechestrului judiciar poate fi:
- Una reală;
- Una personală sau mixtă care tinde la predarea unui bun individual determinat, care are la
bază interesul de a i se preda un bun anume determinat (ex: actiunea în anulare, rezolutiune a unui
act).
=> Interesul este nu conservarea patrimoniului în ansamblu al paratului, ci conservarea unui
anumit bun, urmărind realizarea în natură a creanței sale cu privire la predarea bunului respectiv.
Art. 973, vorbind despre conditiile de înființare a sechestrului judiciar, face referire la
existenta unui proces cu privire la proprietatea sau alt drept real, posesia asupra unui bun sau
folosinta/administrarea unui bun proprietate comună.
CONDITII:
a. Conditia existentei unui proces care să aibă un obiect dintre cele prevăzute la art. 973.
Spre deosebire de sechestrul asigurator, în cazul celui judiciar există si varianta ca, în anumite
situatii, limitativ determinate de lege, să se formuleze cererea de sechestru judiciar fără a exista un
proces. Este vorba despre ipotezele prevăzute la art. 973 alin (2). În aceste trei ipoteze se primeste
cererea de sechestru judiciar chiar fără a exista un proces de fond, cu mențiunea că, pentru a-lstimula
pe reclamant să formuleze totusi procesul de fond si să nu fie lăsat ca după adoptarea măsurii să
treneze foarte mult introducerea procesului de fond, prelungind indisponibilizarea ineficienta a
bunului, există obligatia ca in termen de 20 de zile de la încuviințarea măsurii, să fie obligat să
declanseze procesul de fond, sub sanctiunea încetării de drept a măsurii sechestrului judiciar
(sechestru sub conditia declansarii procesului de fond). Cele trei ipoteze sunt toate urgente.
Declanșarea procesului de fond ar presupune un proces mai laborios si atunci legiuitorul acceptă
formularea cererii de sechestru judiciar chiar inainte de procesul de fond, obligând la formularea
ulterioară.
b. Depunerea unei cauțiuni, dacă instanța o stabileste.
În cazul sechestrului judiciar, instanta va stabili de la caz la caz dacă se impune depunerea
cautiunii si va aprecia cuantumul acesteia.
Sechestrul judiciar - judecata, executarea
JUDECATA.
=> În cazul în care cererea de sechestru judiciar se formulează împreună cu actiunea principală
(de fond) sau după ce actiunea principala a fost formulată, competenta revine instantei investită cu
actiunea principala.
=> În cazul în care sechestrul judiciar se formulează înainte de formularea procesului de fond,
instanta competenta este cea de la locul unde se află bunul în legătură cu care se solicită sechestrul
judiciar.
Procesul propriu-zis => Sechestrul judiciar se judecă:
- de urgență, dar
- cu citarea partilor,
- într-un termen scurt: cu reducerea termenului de citare, posibilității de a depune întâmpinare,
dar va fi totusi citat paratul.
Instanta se va pronunța si în cazul sechestrului judiciar printr-o încheiere executorie, supusă
numai apelului, mai putin în ipoteza în care se dă chiar de CA, însă termenul de apel este de 5 zile de
la pronunțare, nu de la comunicare (în cazul sechestrului asigurator nu avea cum să fie de la
pronunțare, pentru că partile nu stiau când se judecă, nefiind citate, însă, în cazulsechestrului judiciar,
ele sunt citate la judecarea acestuia)
EXECUTAREA sechestrului judiciar.
* La sechestrul asigurator, punerea în executare a acestuia presupunea numai
indisponibilizarea, ceea ce inseamnă:
- în cazul bunurilor imobile, notarea sechestrului asigurător la CF, iar
- în cazul bunurilor mobile, sechestrarea acestora.
* În cazul sechestrului judiciar, executarea se face prin desemnarea unui adminsitrator
sechestru, care este stabilit de instanta si care va avea obligatia de a păzi bunul, de a face toate actele
de conservare si de administrare a bunului, de a incasa orice veniturisi de a plati sume datorate pentru
conservarea bunului. Administratorul sechestru va putea sta chiar si in judecată cu privire a acele
actiuni care vizează bunul pus sub sechestru, numai cu o autorizare prealabilă a instanței. Ne aflăm
în fața a ceea ce deja am învățat că se numeste “mandat judiciar”, adică este o reprezentare judiciară
pentru că instanta este cea care îl autorizează pe administratorul sechestru să stea în proces si să
reprezinte partile în legătură cu procesele referitoare la respectivele bunuri. Acest lucru este necesar pentru că, uneori, cel împotriva căruia s-a luat măsura sechestrului judiciar ar putea fi tentat ca, în
cadrul unui proces referitor la bunul respectiv, să nu facă o aparare corespunzătoare, încercând să
sustragă bunul de sub sechestrul judiciar prin forma pierderii procesului cu privire la drepturile asupra
bunuluisi atunci, pentru a nu exista astfel de situatii, chiar administratorulsechestru va sta în procesul
respectiv.
Pentru că sechestrul judiciar este o măsură care se judecă cu citarea partilor, există riscul ca
până la judecată, pârâtul știind că bunul urmează să fie pus sub sechestru, să îl înstrăineze, mai ales
dacă este vorba despre bunuri imobile. În cazul bunurilor imobile este mai complicat. Nu se pot vinde
chiar după o zi pe alta, fiind necesar un extras de carte funciară. Se poate nota actiunea de fond în CF
si atunci să nu prea existe cumpărători tentați să cumpere într-un regim de urgență. Dar, în cazul
bunurilor mobile, acest lucru este posibil.
Tocmai de aceea, legiuitorul a stabilit o procedura urgenta si provizorie, prevăzută la art. 977
CPC, aratand că in cazurile in care urgenta este maximă, instanta poate numi, prin incheiere dată fără
citarea partilor, definitivă, un administrator provizoriu până la soluționarea cererii de sechestru
judiciar, numai care să conserve bunurile, să nu se întâmple ceva cu ele până la judecarea cererii de
sechestru judiciar, să le ia din mâna paratului care ar putea fi tentat să le sustragă si să le ascundă până
la judecarea acestuia. Acest lucru contribuie la eficiența măsurii, având în vedere că, spre deosebire
de cererea de sechestru judiciar, cererea de numire a unui adminsitrator provizoriu se facefără citarea
partilor, deci, teoretic, paratul nu ar avea de unde să stie de adoptarea acesteia.
Procedura preal
