Consideratii privind procesul civil Flashcards
Definitia procesului civil
Activitatea desfășurată
de instanta, parti, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la judecata, în vederea realizarii sau recunoasterii drepturilor sb si intereselor persoanelor sau a punerii
în executare a hotărârilor judecătoresti sau a altor titluri executorii.
Din această definitie deducem că:
- Procesul civil este o activitate care revine nu numai instantei, ci la ea participă si partile,
organele de executare sau alte organe (martori, experți, traducători, jandarmi - care ajută executorul să pună
în executare hotararea).
- Procesul civil vizează atât o fază de judecată, dar si o fază de executare silită, ceea ce inseamnă
că logica comună conform căreia procesul inseamnă numai judecata este una gresită. Procesul vizează atât
cognitio cât si executio.
Forma procesului civil
Implica 2 face: judecata si exec silita; faza judecatii implica si caile de atac.
JUDECATA:
❖Sesizarea instanței
Procesul se declanșează printr-o cerere de chemare în judecată. Judecătorul nu se poate sesiza din
oficiu, trebuie să fie învestit de către părți cu o cerere (iudex ne procedat ex officio). De regulă, este sesizat
de partea care are un interes.
Excepții: în materia punerii sub interdicție, instanța este titular atunci când dispune condamnarea la
interzicerea unor drepturi părintești (!a fost declarată neconstituțională în privința persoanelor adulte
cu dizabilități!), în materia divorțului (art. 919 alin. (2) și (3) CPC), în cazul art. 19 alin. (3) când
procurorul acționează în numele unei persoane cu capacitate restrânsă de exercițiu sau fără capacitate
de exercițiu. Cea de-a doua situație este doar o parțială excepție, instanța fiind deja învestită cu o
cerere de divorț. Și cea de-a treia este tot o excepție parțială întrucât procurorul acționează ca un
reprezentant, în numele persoanei protejate de normă.
❖Dezbaterile
În CPC, termenul „dezbateri” este folosit cu două sensuri. Primul este cel de discuție din cadrul
procesului (e.g. se dezbat probele). Al doilea este de dezbaterea fondului, cea de la ultimul termen de
judecată, când părțile pun concluzii finale
Sunt purtate de părți. Acestea sunt de regulă reclamantul și pârâtul, însă pot avea denumiri diferite
în funcție de etapa procesuală (apelant + intimat, recurent + intimat etc.)
!Nu toate procesele sunt contencioase. Procedurile necontencioase nu au un pârât și au scopul de a
fixa o anumită situație juridică nedisputată prin intervenția instanței (e.g. înființarea unei asociații
sau fundații, a unui partid).
Pe lângă reclamant și pârât, pot interveni și alte persoane cu denumiri specifice, asimilate părților:
intervenient, chemat în garanție etc. Reprezentanții părților, martorii, experții și traducătorii nu sunt
asimilați părților în proces. Nu pot face apel sau recurs.
❖Hotărârea= actul final, scopul procesului
Este învestită cu imperium, adică va fi obligatorie pentru părți și poate fi adusă la îndeplinire prin
concursul forței statului, prin intermediul unui executor judecătoresc.
Hotărârea poate fi definită ca o concluzie ce reiese din analiza a două ipoteze de lucru, cea lansată de
pârât și cea lansată de reclamant. Diferența între concluzia la care ajunge o persoană oarecare și
concluzia judecătorului este că cea dintâi nu are imperium.
În mod obligatoriu, hotărârea trebuie să fie motivată (art. 425 alin. (1) lit b) CPC), ca o garanție a
procesului echitabil. Excepții apar în materia strămutării și a divorțului (dacă ambele părți solicită să
nu se motiveze).
Etapele judecatii in prima instanta
- faza (etapa) scrisă: se stab cadrul procesual dpdv al ob si partilor, are loc informarea reciproca a partilor despre pretentiile si mijl lor de aparare; incepe cu CCJ
- faza cercetării procesului: părtile admnistrează probele în
dovedirea pretentiilor/apararilor si sunt analizate eventualele exceptii procesuale invocate - etapa dezbaterilor in fond: prin interm concl in fond, partile au posib de a-si sustine real pretentiile
- deliberarea și pronuntarea hotararii
Materia procesului civil
=situatia de contrarietate a dr/intereselor care nu isi mai gaseste solutionarea amiabila // este reprezentată de chestiunea litigoasă, adică aspectul pentru care
reclamantul decide să sesizeze o instanta
Metoda procesului civil
În principiu, potrivit doctrinei, în civil există o stare contradictorie
latentă incă din momentul in care NU există proces.
Reclamantul este cel care tranformă contradictorialitatea latentă
într-una acută, formând o cerere de chemare în judecată, în care el este obligat să indice, esential, ce vrea (să
dea, sa facă sau să nu facă paratul) = obiectul cererii, pretenția + care este motivul său:
- motive de fapt - reclamantul este titular absolut, el este singurul care spune de ce vrea un anumit lucru (ex: vrea anularea contractului pentru că bunul nu are calitatile pe care le-a crezut - eroare
asupra substanței lucrului).
- motive de drept - calificarea juridică dată de reclamant - indică si temeiul de drept - aici
reclamantul doar propune, nu este titular. Reclamantul este titular doar pe pretentie si pe fapte. În ceea ce
priveste consecintele juridice, el face doar o propunere pe care o va aprecia judecătorul.
Silogismul juridic incepe printr-o propunere formulată de reclamant. Cererea de chemare in
judecată se comunică pârâtului care va face o întâmpinare, prin care isi va expune si el faptele. Uneori
diferenta este numai de calificare juridică a faptei, alteori faptele prezentate de reclamant si cele prezentate
de pârât nu sunt aceleasi. După ce judecătorul are ambele poziții, el va administra probe si va trage concluzii
=> dacă faptele prezentate de reclamant sunt sau nu adevărate, dacă atrag consecintele juridice prevăzute de
reclamant, de pârât sau chiar consecinte juridice terțe.
O regulă generală este că în ceea ce priveste analiza faptelor (stabilirea situatiei de fapt),
judecătorul de fond este suveran, nu poate fi contrazis de judecătorul de casație (adică din recurs). Judecata
de fond presupune o analiză a faptelor si a dreptului (avand loc in instanta si la apel). În recurs nu se mai
verifică situatia de fapt, ci doar concordanța cu normele de drept. Judecătorul din casație poate să stabilească
că un text de lege nu se aplică unei situatii de fapt deja stabilite - procesul se restrânge în recurs.
Normele de procedura civila-Notiune si clasificare
=reguli generale si abstracte care regl organizarea si desfasurarea PC
-reprezintă dreptul comun în materie procesuală => se vor aplica
nu numai litigiilor civile propriu-zise, ci si litigiilor de drepturi si securitate socială, contencios admnistrativ
si fiscal, OSIM, Consiliul de solutionare a contestațiilor, dacă nu există norme speciale pentru acele materii.
Clasificarea
1. Din punct de vedere al obiectului de reglementare:
❖ norme de organizare judecătorească- privesc organizarea instantelor, compunerea
completelor de judecată, incompatibilități
❖ norme de competență- stabilesc atribuțiile unor instanțe față de alte instanțe
(competenta materială pe verticală si competentă teritorială pe orizontală) sau față de alte organe cu/fără
activitate jurisdictională - CCR (competență generală)
❖ norme de procedură propriu-zisă:
- contencioasă
- necontencioasă
- de executare silită
2. După câmpul de aplicare:
❖ Norme generale
- se completează cu norma specială.
Norma generală ulterioară nu înlătură norma specială anterioară decât dacă se prevede expres
acest lucru. Normele speciale nu pot fi abrogate decât în mod expres. Regulile din apel deroga de la regulile
de judecată din prima instanta.
❖ Norme speciale
− specialia generalibus derogant
3. După natura interesului ocrotit:
❖ Norme imperative
- Normele vizând organizarea instantelor (organe ale statelor) sunt norme
imperative de la care părtile nu pot deroga (nu se pot crea tribunale prin convenția părților, sunt chestiuni ce
țin de statalitate. Acceptând ideea că normele de organizare judecătorească sunt de principiu de ordine
publică, există unele exceptii (cazuri de incompatibilitate relativă, cazuri care justifică recuzarea
judecătorului). Incompatibilitate absolută (norme imperative), relativă (norme dispozitive).
- Normele de competență generală exclusivă (teritorială, materială). Normele de
competenta teritorială relativă sau alternativă sunt relative.
- Norme de competență propriu-zisă sunt imperative sau dispozitive, urmând a se analiza natura fiecărei norme prin raportare la interesul ocrotit. Ex: necitarea - numai cel nelegal citat
poate face apel invocând că nu a fost citat => interes privat => norma dispozitivă. Ex: termenul de apel -
instanta poate spune din oficiu că a fost depășit termenul de apel, nu numai partea impotriva căreia s-a făcut
apel poate invoca depăsirea termenului => norma de ordine publică. Dacă legiutiroul stabileste un termen
pentru exercitarea căii de atac - a dorit să nu existe un termen perpetuu al litigiului - să se stingă conflictul
existent în plan economic si social. Legiuitorul nu este indiferent dacă o cerere rămâne cu drept de apel pentru
30 de ani. Termenul de apel de 30 de zile aparent este prevăzut în favoarea intimatul din apel. În realitate,
există un interes superior - încălcarea lui atrage sanctiunea decăderii care poate fi invocată din oficiu de
instantă. De aici decurge interesul => încălcarea normelor de ordine publică poate fi invocată de parti si
de instanta din oficiu + incalcarea normelor de ordine privată poate fi invocată numai de partea al cărei
interes a fost încălcat
❖ Norme dispozitive (de interes privat). În procedură, notiunea de dispozitiv nu este
aceeasi ca în civil, normele dispozitive nu pot fi ignorate, ci de la ele partile pot deroga prin convenție, fiind
supuse unei nulitati relative, iar nu absolute. În lipsa unei conventii, si norma dispozitivă trebuie respectată.
Aplicarea in timp a normelor de procedura
Noul CPC stabileste principiul supraviețuirii legii
vechi pentru toate procesele aflate în curs si începute sub imperiul acesteia. Legea noua se aplica doar
proceselor începute sub imperiul ei. Procesul este văzut ca un singur act - principiul tempus regit actum
(actum = tot procesul, văzut unitar, iar nu o succesiune de acte disparate, desi procesul în esența presupune
multe acte succesive). Este posibil ca dacă apar mai multe legi de procedură, într-o ședință să fie dosare
cărora li se aplică legi de procedura diferite. Inregistrarea cererii de chemare în judecată este momentul la
care începe procesul.
Dacă competenta se schimba pe parcursul unui proces, nu va influenta sub nicio formă instanta
legal investita, care va continua să judece chiar dacă se schimba regulile privind competenta pe parcursul
procesului. Exceptie: cazul în care se desființează instanța.
Procesele în curs de judecată si executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei
legi chiar dacă apar legi noi.
Legea care guvernează conditiile de admisibilitate si puterea doveditoare a probelor
preconstituite si a prezumtiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor
juridice care fac obiectul probatiunii. Chestiunile ce țin de admisibilitate sunt supuse tempus regit actum,
actum însemnând actul dedus judecătii. La fel în cazul faptelor juridice, trebuie raportat la data faptului. În
ceea ce priveste administrarea probelor, se aplica legea în vigoare la data administrarii lor, chiar dacă ele au
apărut in timpul procesului (derogare).
Nepreconstituite sunt martorii, cercetarea la fața locului, expertiza judiciară, prezumtiile. Si
expertizele pot fi probe preconstituite. În cazul probelor nepreconstituite, conditiile de admisibilitate nu sunt
prevăzute in această regulă => se aplica normele de la începerea procesului.
Hotararile judecătoresti raman supuse căilor de atac, motivelor si termenelor prevăzute de legea
sub care a început procesul.
