COMPETENTA Flashcards
Competenta - Notiune si clasificare
= aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti sau altui organ cu activitate judecatoreasca de a judeca un litigiu
Clasif:
1. Dupa cum delim se face prin raportare la organe din acelasi sistem sau organe din sisteme diferite:
A. generala
B. jurisdictionala:
a. materiala: -procesuala
- functionala
b. teritoriala: -de drept comun
-alternativa
-exclusiva
- Dupa carac normelor:
- competenta absoluta
- relativa
Competenta materiala - Instanta cu plentitudine de competenta
= tribunalul
Competenta materiala a judecatoriei
Judecătoriile judecă:
1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competența instanțelor judecătorești;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;
i) cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane;
j) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;
j^1) cererile în materie de moștenire, indiferent de valoare;
din 18 decembrie 2018 )
j^2) cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare;
j^3) cererile în materia fondului funciar, cu excepția celor date prin lege specială în competența altor instanțe;
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;
2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte cereri date prin lege în competența lor
Competenta materiala a tribunalului. Reguli privind det competentei dupa valoarea obiectului
- Distincția între judecătorie si tribunal după criteriul naturii cererii:
La competenta judecătoriei sunt enumerate o serie de litigii de o anumită natură. Litigiile care
nu au această natură sunt de competenta tribunalului. Competenta tribunalului este determinată de a
nu intra cumva in natura cererilor indicate de competenta judecătoriei. Funcționează de la lit. a) pana
la lit. k) de la art. 94. - Distincția între judecătorie si tribunal după citeriul valoric, care funcționează pentru
cererile de la lit. k), unde nu mai există o departajare după natura cererii. Se vorbeste despre cereri
evaluabile in bani stabilind un prag valoric, fără a se mai raporta la o pricină anume.
În legătură cu modalitatea de determinare a obiectului litigiului avem o serie de REGULI
de la art. 98 la art. 106 CPC.
Prima regulă: Valoarea se stabileste de reclamant.
Uneori lucrurile pot fi foarte simple, dacă vorbim despre o sumă de bani - reclamantul va
stabili care este suma pe care o solicită. Problemele apar atunci când identificarea valorii presupune
o apreciere: anularea unei clauze contractuale, rezolutiunea/rezilierea/anularea unui contract - trebuie
să vedem care este valoarea contractului/clauzei. Întotdeauna regula de bază este că cel care stabileste
valoarea este reclamantul, idee ce se coroborează si cu art. 194 privind cererea de chemare în judecată,
unde se arată, la lit c, că reclamantul este obligat să indice obiectul cereriisi valoarea obiectului cererii
=> indicarea valorii este o obligatie a reclamantului.
A doua regulă: În legătură cu posibilitatea paratului/instantei din oficiu, de a avea obiecții cu
privire la valoarea stabilită de reclamant (chestiune discretionară sau cenzurabilă), regula este că
paratul poate contesta valoarea stabilită de reclamant.
In caz contrar, ar însemna că reclamantul poate stabili competenta materială a instantei.
Contestarea poate fi făcută pana la primul termen la care partile sunt legal citate si pot pune concluzii.
Dacă paratul contestă, instanta va stabili, pe baza unor probe sumare, putand acorda un singur termen
in vederea clarificării aspectelor probatorii privind valoarea obiectului litigiului. Legiuitorul a refuzat
să permită adminsitrarea unui probatoriu extins in această privinta pentru că această problemă se
intampla la începutul procesului. Nu s-a dorit ca pentru a stabili competenta să se genereze un
probatoriu mai amplu decât chiar cel necesar soluționării cauzei pe fond. Legiuitorul a trebuit să
accepte că valoarea indicată de reclamant poate fi contestată, dar totusi a stabilit ca soluționarea
acestei contestări să nu presupună o perioada foarte mare de timp. Se vor putea folosi explicațiile date
de reclamant si inscrisuri, neputându-se administra probe cu expertiza ori alte probe care ar tergiversa
soluționarea cauzei.
Si instanta poate avea obiecții, deoarece competenta materială este una de ordine publică.
Instanta poate invoca exceptia de competenta materială, dacă apreciază că valoarea dată de reclamant
este una incorectă. În vederea invocării exceptiei, va putea face corecții ale valorii indicate de
reclamant, după punerea in vederea partilor si după cererea de explicații de la parti. Instanța va decide
tot intr-un termen dacă este sau nu competenta material.
Clarificare: De principiu, valoarea indicată de reclamant este susceptibilă de contestări din
partea paratului si a instantei. Totusi, trebuie să înțelegem o distincție. Contestările sunt posibile ori
de câte ori avem o apreciere a reclamantului cu privire la valoarea obiectului. Dacă reclamantul
solicită o sumă de bani, nu este necesară nicio apreciere si deci nu ar putea să intervină instanta sau
paratul si să îi spună reclamantului cât să ceară. Faptul că reclamantul are dreptul la mai putin decât
a cerut este o chestiune de fond, o chestiune ce ține de dreptul de dispozitie al reclamantului, ceea ce
nu poate face obiectul unei contestări. În realitate, contestările intervin in latura aceea in care
reclamantul are o posibilitate de apreciere, de exemplu, in cazul revendicării unui bun.
A treia regulă: Momentul la care interesează stabilirea valorii obiectului cererii este cel al
sesizarii instantei de judecată.
Potrivit art. 106 CPC, dacă instanta a fost legal învestită potrivit regulilor privind competenta
după valoarea obiectului cererii, ea ramane competentă să judece chiar dacă intervin ulterior investirii
modificari cu privire la cuantumul valorii aceluiași obiect. Deci, dacă ulterior creste oriscade valoarea
obiectului, acest lucru nu mai influentează stabilirea competentei după valoare. Relevantă este data
sesizarii instantei. Textul vorbeste despre modificari in ce priveste cuantumul aceluiași obiect. Nu intră in ipoteza
textului situatiile in care se schimbă obiectul, situatiile în care reclamantul modifica cererea de
chemare in judecată si substituie obiectul (face o cerere aditională care schimbă obiectul) => Aceasta
nu se mai supune regulii de la art. 106 pentru că vorbim despre alt obiect.
A. Dacă avem unele capete de cerere principale si altele accesorii, regula este că competenta
generată de capetele de cerere principale se extinde si asupra capetelor de cerere accesorii care vor fi
judecate de instanta competenta să judece cererile principale.
B. - Dacă mai multe capete de cerere sunt deopotrivă principale dar se intemeiază pe fapte/cauze
diferite, valoarea lor nu se va cumula, ci competenta va fi stabilită in raport cu valoarea fiecărei
pretenții in parte.
Avem o exceptie care vizează ipoteza in care desi avem mai multe capete de cerere
deopotrivă principale, ele sunt întemeiate pe un titlu comun ori au aceeasi cauză/au cauze diferite
strâns legate intre ele. În acest caz, dacă capetele atrag competente diferite, întreaga cauza cu un grad
mare de indivizibilitate apreciat de judecător va fi judecată de instanta determinată de capătul de
cerere care atrage cea mai înaltă competenta.
Competenta materiala a CdA
În PRIMĂ INSTANȚĂ, curțile de apel au o competenta mai restrasă decât tribunalele,
judecând:
=> Cererile in materie de contencios adminsitrativ si fiscal, astfel cum este stabilită competenta în CPF. Dacă analizam legea contenciosului adminsitrativ, vedem că ea împarte
competenta de primă instanta a litigiilor de contencios adminsitrativ între tribunal si curtea de apel.
În realitate, litigiile de contencios admnistrativ sunt de competenta
tribunalului dacă actul administrativ provine de la o autoritate publică locală sau dacă vizează
taxe/impozite si alte datorii fiscale cu o valoare de până la 3.000.000 lei. Dacă valoarea creanțelor puse in discuție depășește această sumă sau dacă actul adminsitrativ atacat este emis de o autoritate publică centrală, curtea de apel este competentă in primă instanta.
Curțile de apel judecă în principal APELURILE declarate impotriva hotărârilor pronuntate in
primă instanță de Tribunale. Există si un rol de INSTANȚĂ DE RECURS al curților de apel pentru
că atunci când pricina incepe la judecătorie, apelul va fi la tribunal, iar recursul (dacă legea îl prevede
în materia respectivă) se atacă la curțile de apel.
Dincolo de cele trei, curțile de apel judecă si ALTE CERERI care sunt date în mod expres
prin lege în competența lor (diverse legi speciale). Exemple:
- Legea nr. 303/2004 => Actiunea in regres pe care statul român prin Ministerul Finantelor o
exercită impotriva judecătorului/procurorului responsabil de o eroare judiciară pentru care statul aplatit victimei despăgubiri (dacă se dovedește reaua-credință sau grava neglijență a magistratului în
cauză) este de competenta curții de apel de la domiciliul paratului (adică magistratului în cauză),
secția civilă. Dacă judecătorul/procurorul chiar isi exercită atribuțiile la curtea de apel respectivă,
atunci actiunea va fi soluționată de o curte de apel învecinată, operând o prorogare de competență.
Deci, nu este vorba despre cererea pe care partea o face cerând despăgubiri de la stat pentru o eroare
judiciară, ci este vorba despre cererea în regres a statului împotriva magistratului.
- Hotararea arbitrală poate fi atacată cu actiune in anulare (nu este o cale de atac) la curtea de
apel din circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
Competenta materiala ICCJ
ÎCCJ judecă, în primul rând, recursurile declarate impotriva hotărârilor curților de apel.
ÎCCJ judecă recursurile în interesul legii. Recursurile în interesul legii nu sunt niste procese
propriu-zise (în sensul că ele nu opun o parte celeilalte). Atunci când se sesizează fie de procurorul
general, fie de un colegiu al ICCJ că există o practică neunitară, în sensul că se pronunța hotarari
diferite in una si aceeasi problemă de drept si ele au rămas definitive, atunci ÎCCJ pronunța o hotarare
in interpretarea textului/regulii de drept care a născut practică neunitară. Odată ce se pronunța o astfel
de hotarare, aceasta se publică în Mon.Of. si devine obligatorie pentru toate
instantele/institutiile/persoanele. Hotararea dobandeste vocație erga omnes.
ÎCCJ judecă si cererile in vederea pronunțării unor hotarari prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept. Este tot un mecanism de reglare a jurisprudentei. RIL intervine post-factum,
adică nu produce efecte in cauzele care au generat declanșarea acestui RIL. În cazul cererilor privind
pronuntarea unor hotarari prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se dorește ca
mecanismul de reglare a jurisprudentei să producă efecte chiar în speța concretă. Dacă instanta care
solutionează o cauză are dubii cu privire la modul in care se solutionează o problemă de drept ce
vizează fondul cauzei, atunci ea suspendă procesul si trimite problema de drept la ÎCCJ pentru ca
aceasta din urmă să dea interpretarea corectă. După, instanta va relua judecata si va soluționa pricina
pe fond aplicand acea interpretare considerată corectă de ICCJ. Si in acest caz, desise naste in legătură
cu o pricină concretă, hotararea ICCJ se publică în Mon.Of. si devine obligatorie pentru instanțe,
instituții si orice persoana, la fel ca RIL.
ÎCCJ judecă si în alte cazuri, în care legea stabileste în mod expres competența acesteia.
Competenta teritoriala de drept comun
O găsim reglementată, in regula generală, de
la art. 107 CPC, care prevede că competenta teritorială este cea a instantei de la domiciliul/sediul
paratului, dacă legea nu prevede altfel.
Ce înseamnă domiciliu? => Discuțiile au fost aprinse in jurul acestei probleme. În esență, după
poziționări diferite ale jurisprudentei si doctrinei, dominantă este teza susținută si de dl Briciu,
conform căreia ne interesează domiciliul de fapt, unde partea locuiește in mod obișnuit, chiar dacă
nu corespunde cu mentiunile privind domiciliul din actele privind evidenta populației. Totusi, dacă
in cartea de identitate apare domiciliul intr-un anumit loc, aceasta este o prezumție relativă că
domiciliul din CI este cel real. Cel care sustine contrariul, va trebui să îl invoce si să îl dovedească.
* Sunt si autori si practicieni care merg pe ideea că trebuie să prevaleze situatia de drept, cea
menționata in actele privind evidenta populației, transpusă în CI. Dacă locuiești in altă parte decât
domiciliul menționat în CI, acest lucru nu poate fi opus unui terț (instanta fiind terț din acest punct de
vedere). Totusi, ICCJ a dat o hotarare de speță (nu RIL), în care a explicat că, în materia procedurii
civile, contează în primul rând dreptul la aparare care să fie asigurat în mod efectiv. Efectivitatea
dreptului la aparare trece peste anumitele inabilități ale unei persoane care nu si-a menționat în CI
schimbarea domiciliului => Este mai important dreptul la aparare față de această chestiune care, desi
imputabilă, nu ar trebui să atragă o pierdere a drepturilor procesuale. Prevalează domiciliul de fapt,
dar prezumția ramane tot in sensul că ce este în CI este realitatea, sarcina probei contrare
aparținând paratului.
Această regulă, conform căreia competenta revine instantei de la domiciliul paratului, este o
normă de ordine privată pentru că este instituită in vederea protectiei paratului. Nu există aici o
rațiune de ordine publică. Dacă paratul nu invoca exceptia necompetenței, dacă este chemat in
judecată la altă instanta decât cea de la domiciliu, instanta nu o va invoca din oficiu. Totusi, uneori
regula domiciliului paratului se suprapune si pe norme de ordine publică, când există si alte rațiuni.
Exemplu:
- Cererea privind tăgada paternității introdusă de parinte => Se aplică regula domiciliului
paratului. Fiind vorba despre o cerere privind starea si capacitatea persoanelor care iese din sfera
negociabilului si intrând într-o sferă de ordine publică, competenta este de ordine publică. Valoarea
în acest caz este una de ordine publică pentru că nu poate fi tranzacționată.
Dincolo de regula de la art. 107, potrivit căreia competența teritorială revine instanței de la
domiciliul/sediul pârâtului, mai avem o serie de reguli speciale, care sunt niste dezvoltări ale acesteia
(nu derogă de la regulă). Astfel:
a. Art. 108 CPC tratează problema paratului cu domiciliu necunoscut.
Dacă paratul are un domiciliu necunoscut, cererea se introduce la instanta
reședinței/reprezentantei pârâtului. Dacă nu le are nici pe acestea, se introduce la instanta
domiciliului/sediului/reședinței/reprezentantei reclamantului. Reclamantul trebuie să arate de ce nu a
cunoscut domiciliul paratului. Va trebui să facă cereri la evidenta populației, să primească un raspuns
că persoana respectivă nu are domiciliu cunoscut ori să facă o cercetare la fața locului să vadă că in locul domiciliului de la evidenta populației este o constructie dărâmată, de exemplu. Retinem că în
cazul art. 108, aplicarea textului nu se face pe simpla declaratie a reclamantului, ci se face pe baza
unor probe făcute de reclamant in sensul că nu poate identifica domiciliul/reședința paratului.
b. Art. 109 CPC vizează situatia persoanei juridice care are mai multe dezmembraminte.
Se păstrează ideea instantei de la loculsediului pârâtului, numai că, în situația în care procesul
vizează un act care urmează a fi executat in locul unde isi are acea persoana juridică un
dezmembrămant ori în situația în care pricina izvoraste dintr-un act al reprezentantului unui
dezmembramant al persoanei juridice respective, cererea nu se face la sediul principal, ci la instanta
de la un dezmembramant al persoanei respective. Se păstrează regula sediului paratului, dar ne ducem
la sediul acelei sucursale/reprezentante. Regula se raportează la sediul acelui dezmembrămant
(sucursală, reprezentanta, birou de lucru).
c. Cererile îndreptate impotriva unor entități fără personalitate juridică (societatile civile).
Regula este că cererea este de competența instanței unde locuiește persoana căreia potrivit înțelegerii
asociaților i s-a încredințat conducerea societatii. În cazul in care nu există o astfel de persoana
desemnată, atunci cererea se introduce la instanta competentă pentru oricare dintre membrii asociati
în acea entitate.
Prorogarea legala de competenta
= intervine in cazurile prevazute de lege
A. mai multe capete principale de cerere intemeiate pe un titlu comun/ avand aceeasi cauza sau cauze dif, dar aflate in stransa leg sunt deduse judecatii printr-o CCJ unica
B. CCJ a mai multor P care domiciliaza/isi au sediul in circumscriptiile unor instante diferite
C. cererile in materie de mostenire care privesc mai multe mosteniri deschise succesiv in circ. unor inst. dif
D. C accesorii, incid, aditionale
E. Conexitatea
Prorogarea judecatoreasca de competenta
= interv in temeiul unei HJ
Cazuri:
A. stramutarea pricinilor
B. delegarea de competenta
C. adm unei dovezi prin comisie rogatorie
D. admiterea apelului, anul hot atacate si trim spre rejudecare la o alta inst decat cea care a judecat in prima inst, dar egala in grad
E. adm recursuluii si casarea cu trim spre rejudecare la o alta inst decat cea care a sol fondul, dar egala in grad
F. sol cererii de la o alta inst de acelasi grad (in cazul admiterii/recuzarii)
Prorogarea conventionala de competenta
Reglementare: Art. 126 CPC (Alegerea de competență). Partile pot conveni în scris sau, în
cazul in care litigiul este deja nascut, chiar prin declaratie in fața instantei, că aleg altă competență
decât cea care ar fi stabilită potrivit legii. În legătură cu această posibilitate a partilor de a decide să
se judece la o altă instanta decât cea care ar fi potrivit legii competentă teritorial, trebuie să vedem
care sunt limitele:
- Prima rezultă manifest din text. Trebuie să nu fie vorba despre o competență exclusivă.
Partile nu pot deroga pe cale conventionala de la regulile de competenta generală, materială si
teritorială exclusivă.
- Această prorogare conventionala de competență este posibilă numai in cererile privitoare la
bunuri sau la drepturile de care partile pot să dispună. Pe lângă competenta teritoriala exclusivă
instituită prin norme exprese, există si o competenta teritoriala exclusivă dedusă din acest text. În
materie de actiuni care vizează astfel de drepturi nu este posibilă conventia partilor, ceea ce conduce
la ideea că ne aflăm pe tărâmul unei competente teritoriale exclusive. Avem: Cererile privind
starea/capacitatea persoanelor, rudenie, familia, apararea drepturilor nepatrimoniale (dacă vorbim de
solicitarea unei sume de bani pentru incalcarea lor - deja intrăm pe o cerere cu continut patrimonial)
- obligația de a face, a înceta denigrarea unei persoane (cerere care are un obiect nepatrimonial =>
face improprie posibilitatea de a deroga convențional).
* Sunt anumite materii in care alegerea de competență este posibilă, dar numai după un anumit
moment. În cazul actiunilor în materie de asigurări (art. 115) se stabilesc niste reguli, dar există si un
alin care spune că alegerea competentei prin convenție este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută
înainte de nașterea dreptului la despăgubire (norma de protectie pentru cel asigurat, considerat intr-o situatie contractuala inferioară, care dacă ar fi lăsat la libera negociere a unei clauze de alegere de
competentă, de cele mai multe ori asiguratorul care incheie contracte de adeziune ar stipula clauze
favorabile lui => asiguratul ar accepta din lipsa de solutii propunerea asiguratorului). Legea nu
interzice conventia (fiind vorba despre norme de ordine privată, totusi), dar asiguratul este protejat
prin faptul că acea convenție să nu intervină intr-un moment in care interesul lui este incheierea
contractului, iar nu problema conflictului.
* În mod asemănător - art. 126 alin (2) - Litigiile în materia protectiei consumatorului. Regula
este că se poate face o convenție intre profesionist si consumator cu privire la alegerea de competenta,
dar si în acest caz, alegerea de competenta poate interveni numai după nașterea dreptului la
despăgubire, după ce conflictul este manifest, a apărut. Consumatorul va putea să se indrepte către
altă instanta decât cea competenta potrivit legii (cea de la domiciliul lui), dar poate să o facă numai
după nașterea dreptului la despăgubire. Dacă profesionistul introduce cererea la o altă instanta decât
cea de la domiciliul consumatorului, instanta va invoca exceptia de necompetența insă consumatorul
va putea solicita respingerea acesteia si pastrarea acelei competente intrucât el este de acord cu faptul
că profesionistul l-a chemat la o altă instanta decât cea care este potrivit legii competenta pentru el.
El nu trebuie să dea o explicație. Este posibil ca consumatorul să considere că acea instanta are o
practică mai bună in materia protectiei consumatorilor decât cea de la domiciliul lui. Profesioniștii in
general merg la instante mai mari, mai extinse, cu judecătorispecializați in domeniu, iar consumatorul
să aibă domiciliul in circumscripția unei instante mai mici, cu o practică mai săracă. Important este
ca acestea să se producă după nașterea conflictului.
Conditie generală: Fiind vorba despre un act de dispozitie, cel care încheie actul/facedeclarația
de prorogare conventionala de competenta trebuie să aibă discernamant si să indeplinească toate
conditiile pentru a încheia un act de dispozitie (mandatarul trebuie să aibă o prevedere specialăîn
mandat etc).
Conexitatea
= reuniunea a doua/mai multe procese ce se afla inaintea aceleiasi instante/a unor instante diferite de acelasi grad/de grad diferit, in care sunt aceleasi parti/chiar impreuna cu alte pari si al caror ob si cauza au o leg stransa intre ele
CONDIȚII pentru a se uni aceste procese:
1. Cele două procese trebuie să fie intre aceleasi parti sau unele dintre aceste parti dintr-un
proces să fie in celălalt proces impreună si cu alte parti. Nu se cere o identitate totală de parti intre
cele două procese, ci legiuitorul este mulțumit cu identitatea partiala.
2. Între obiectul si cauza celor două procese să existe o strânsă legătură. Legiuitorul nu solicită o identitate de obiect/cauză, ci numai o strânsă legătură între cele două elemente ale actiunii.
3. Ambele cereri care urmează a fi conexate să se afle în fața primei instante. Nu se pot conexa
cereri care să află in apel/recurs, nici macar dacă una dintre ele se află intr-o fază superioară a procesului. Conexitatea este exclusă în acest caz. Dacă se fac mai multe apeluri impotriva aceleiasi hotarari, se vor judeca impreună, dar aici nu vorbim despre procese diferite ci despre apeluri impotriva aceleiasi hotarari (aici nu este vorba de conexitate ci de o regulă speciala de concentrare a apelurilor intr-o singură judecată).
* Observații
- Desi regula este că ambele procese trebuie să se afle în fața primei instante, NU este obligatoriu ca cele două instante să fie egale in grad. Se vor putea conexa si cereri care se află in fața unor instante de grad diferit, dacă sunt îndeplinite si celelalte conditii, neexistând o piedică din această diferență de ierarhie a instantelor. Totusi, ele se află in fața unor instante de grad diferit, dar în prima instanță, sub aspectul competenței funcționale.
- De aici deducem că poate opera conexitatea si dacă cele două instante au competente teritoriale exclusive (care se exclud prin norme de ordine publică). Totodată, poate opera conexitatea si in ipoteza in care vorbim de sectii/complete specializate ale uneia si aceleiasi instante. Poate opera
si când vorbim despre complete diferite nespecializate ale aceleiasi instante, caz in care nu mai vorbim despre o prorogare legală de competență (există conexitate aici, dar nu avem prorogare legală de competență).
MODUL DE INVOCARE a conexității (cine si cum):
=> Conexitatea este reglementată prin norme de ordine publică, ceea ce face ca ea să poată fi invocată de parti sau chiar de instanță din oficiu. Din formularea art. 139 (pentru asigurarea unei bune judecăți in prima instanta) deducem că este de ordine publică. Prima parte vorbeste despre asigurarea unei bune judecăți. Legiuitorul ne spune că exceptia are ca logică de invocare asigurarea unei bune judecăți. Este clar că pe lângă parti este interesată si instanta să aibă o bună judecată ceea ce face ca
dimensiunea conexitatii să depășească sfera intereselor private si să intre in sfera celor publice.
=> Însă, în ceea ce priveste termenul de invocare, atât partile cât si instanta din oficiu vor putea invoca conexitatea numai pana la primul termen de judecată la care partile sunt legal citate în cel de-al doilea proces.
=> Unde se invocă: Conexitatea se invocă in fața instanței ulterior sesizate. Aceasta, dacă va admite exceptia de conexitate, va trimite dosarul instanței mai intai sesizate. Exceptia de conexitate se invocă la instanta care a fost a doua investita, care are dosarul cel mai nou, ca regulă. Se invocă
pana la primul termen la care partile sunt legal citate in dosarul al doilea. Solutia va fi, ca regulă,
trimiterea la cea dintâi instanță sesizată, întrucât se presupune (corect sau incorect) că primul dosar,
fiind mai vechi, are o procedură mai avansată => criteirul general a fost principiul qui prior tempore.
De la această regulă există o serie de derogări (reguli particulare):
- Dacă normele sunt de competentă teritoriala de ordine privată, partile vor putea stabili pe
cale conventionala ca dosarele să se reunească la o altă instanță decât cea dintâi investită, pentru că
oricum fiind o problemă de competenta teritoriala care admite o prorogare conventionala de
competenta, cu atât mai mult in caz de conexitate se pot preleva de dreptul lor de a proroga
competenta. Pentru acest lucru este necesar ca ambele cauze să fie la instante care au competenta
teritoriala relativă.
- Dacă una dintre instanțe are o competenta teritoriala exclusivă, dosarele se vor reuni la
aceasta, chiar dacă ea este a doua investita.
- Dacă instanțele sunt de grad diferit, atunci dosarele se vor reuni la instanța mai înaltă in grad,
chiar si in ipoteza in care aceasta ar fi a doua instanta investita.
* Deci, de la regula qui prior tempore (care ramane generală) avem aceste trei exceptii.
PRECIZĂRI:
a. Regula că in caz de instante cu grad diferit reunirea se face la instanta mai înaltă in grad
este firească. Mai există această logică. Când discutam despre art. 99 alin (2) care vorbeste despre
ipoteza in care se face de la inceput o cerere cu mai multe capete deopotrivă principale iar unele atrag o altă competenta exclusivă (inclusiv materială) decât celelalte, fiind necesară judecarea lor impreuna
pentru că există o strânsă legătură intre acestea, întreaga pricina se duce la instanta cu o competenta
atrasă de capătul de cerere care impune o competenta superioară. Aici este vorba despre o conexitate
anticipată. Conexitatea pe care o discutam astăzi presupune că există deja două dosare care se reunesc.
În cazul art. 99 alin (2) => Decât să facă două procese, reclamantul face direct un singur proces cu
ambele cereri la instanta superioară în grad, pentru că oricum s-ar fi conexat. Acestea sunt doar
ipostaze diferite ale aceleiasi situatii (strânsă legătură intre două cereri, altfel independente si
deopotrivă principale).
b. Odată ce a operat conexarea, aceasta operează prin incheierea de admitere a exceptiei de
conexitate, încheiere care poate fi atacată doar odată cu fondul (si cea de respingere la fel).
c. După ce operează conexarea dosarelor si reunirea acestora, cele două cereri isi păstrează
individualitatea, instanta urmând a se pronunța asupra lor in mod separat prin dispozitivul uneia si
aceleiasi hotarari. Tocmai pentru că nu operează o contopire, este posibilă si disjungerea si judecarea
separată a acestora => Dacă, după conexare, se constata de către instanta că una dintre cereri se află
in stare de judecată iar alta încă in faza de cercetare a procesului (una dintre ele este întârziată de
mersul celeialalte). În acest caz, instanta POATE să dispună disjungerea (drept al instantei de a
aprecia prin raportare la efectele care s-ar produce prin judecarea separată). Sunt grade diferite de
legătură intre cele două procese. Uneori, gradul de legătură nu este unul care să facă indisolubilă
legătura, să impune judecarea cu necesitate impreuna pentru a nu se ajunge la hotarari contradictorii.
Câteodată legătura intre ele există, dar este mai diluată, nu e determinată, caz in care poate opera
disjungerea.
Exemplu: Dacă intr-un proces avem rezolutiunea contractului si in altul nulitatea contractului
si le reunim (nu putem dispune rezolutiunea decât pentru un contract valabil), iar rezolutiunea este in
judecată si pe nulitatea încă se administrează probe, nu putem disjunge. Invers, dacă nulitatea a ajuns
in stare de judecată si pe rezolutiune incă se dispun probe, putem disjunge. În exemplul cu partajul si
hotararea care tine loc de act de vânzare, dacă aceasta din urmă este in faza de judecată si partajul
încă nu, nu se poate disjunge, nici nu am putea să o judecam pentru că solutia de acolo este
determinată de solutia din partaj, însă invers s-ar putea - să judecam mai intai partajul si după cealaltă
cerere.
d. Dacă, totusi, judecătorul decide să disjungă cele două cereri si să le judece separat, retinem
că disjungerea presupune pastrarea prorogarii de competenta. Odată ce a operat prorogarea de
competenta, disjungerea nu presupune o reîntoarcere la situatia anterioara. Pricinile se vor judeca
separat, dar la instanta care a câștigat prin prorogare competenta de a judeca si celălalt proces conexat.
Prorogarea nu este întoarsă ca urmare a disjungerii. Disjungerea face să se judece separat la aceeasi
instanta, chiar la acelasi complet.
Litispendenta
Este o instituție destul de apropiată de conexitate, analizată doctrinar si legal in acelasi context.
Sediul materiei este la articolul anterior celui care reglementează conexitatea, anume art. 139(exceptia
litispendenției).
Există asemănări intre cele două care decurg din faptul că si in cazul litispendentei are loc o
reunire a doua dosare care se află pe rolul unor instante/macar completuri diferite. Spre deosebire de
conexitate, în cazul litispendentei nu vorbim despre două cauze diferite, ci despre una si aceeasi cauză
care se exteriorizează în două cereri distincte. Avem două cereri care prezintă identitate de parti,
obiect si cauză ceea ce din punct de vedere juridic ne face să fim, de fapt, în fața unei singure cauze.
Partile, obiectul si cauza sunt elementele care configurează o anumită pricina. Putem avea aceeasi
cauză/acelasi obiect, exprimate in alte cuvinte, dar, în esență, dacă cele treisunt identice din punct de
vedere juridic (nu neaparat caligrafic, topografic, argumentativ), ne aflăm de fapt în fața uneia si
aceleiasi cereri.
La conexitate vorbim despre două cereri (in sensul de instrumentum), dar si de doua pricini
(in sensul de negotium), iar la litsipendenta vorbim despre una si aceeasi pricină. În realitate, spre deosebire de conexitate, litispendenta nu este un caz de prorogare de competenta. Desi se reunesc
dosarele la o instanță, în cazul litispendentei acea instanta care primeste un dosar de la o altă instanta
este competentă să judece cauza respectivă astfel încât, fiind una si aceeasi cauză, nu va fi o prorogare
de competenta, pentru că ea oricum era competentă să judece cauza respectivă.
Litispendența, spre deosebire de conexitate, face parte dintr-un ansamblu de mijloace care
apară autoritatea de lucru judecat. Totusi, spre deosebire de exceptia autoritatii de lucru
judecat/reviziurea pentru hotarari contrare, litispendenta apăra imutabilitatea hotărârilor judecătoresti
incă inainte de a se produce o eventuala contradictie (în avansul autoritatii de lucru judecat =
impiedică să se ajungă la o încălcare a ei, preîntâmpina existenta a doua hotarari diferite in una si
aceeasi cauză). Dacă nu ar exista litispendenta, nu ar fi exclus ca cele două instante să ajungă la solutii
diametral opuse. Mai usor este să preîntâmpinăm, unind cele două cereri, neexistând premisa unor
hotarari diferite si contrare (ca să nu intervenim ulterior cu o revizuire, care presupune alt proces, altă
judecată). Este un mijloc preventiv de aparare a imutabilitatii (caracterul de neschimbat) hotararii
judecătoresti.
Mai mult decât conexitatea, în cazul litispendentei vorbim despre norme de ordine publică.
Ea poate fi invocată atât de parti, cât si de instanță din oficiu.
CONDIȚIILE de invocare a litispendentei:
1. Tripla identitate de părți, obiect si cauză (dezvoltam mai mult în sem II). O apropie ca
structură foarte mult de autoritatea de lucru judecat (sora mai mare a litispendenței). Litispendenta,
pe scara ierarhică a excepțiilor, este mai jos decât autoritatea de lucru judecat. Ele servesc aceluiași
scop, dar din poziții diferite. Litispendenta preîntâmpina premisa încălcării autoritatii. Exceptia
autoritatii este deja o sanctiune.
Precizări:
- Noțiunea de părți. Identitatea de parti nu este una fizică, ci una juridică. Este posibil ca
identitatea de părți să existe chiar si dacă în al doilea proces se află un succesor cu titlu particular al
celui din primul proces. Din punct de vedere juridic, avem identitate de parti si in acest caz, pentru că
a operat o transmitere a calității procesuale, chiar dacă fizic sunt alte persoane. Nu este obligatoriuca
poziția partilor să fie identică. Nu se cere si ca calitatea pe care partile o au in proces să fie identică.
- Obiectul = Pretenția. Nu este necesară intotdeauna o identitate totală, poate fi si una partiala.
De exemplu, un capăt de cerere dintr-o pricină să fie identic cu o cerere ce formează obiectul altui
dosar. Va opera litispendenta cu privire la faptul de cerere identic.
- Cauza (cererii) = Temeiul pe care se bazează reclamantul atunci când pretinde ceea ce
solicită ca fiind obiect al cererii sale (temei faptic calificat juridic).
2. Cele două cereri (formal, pe fond fiind doar una) să se afle pe rolul a două instante
deopotrivă competente sau chiar pe rolul aceleiasi instante. Putem avea competențe alternative =>
Ambele instante, desi judecă aceeasi cerere de chemare in judecată, în sensul de continut al ei, sunt
deopotrivă competente. Se poate intampla si dacă este investita o instanta necompetența dar nu se
invoca exceptia de necompetența în termen => se consolidează competenta, desi ea legal nu este
competenta. Pot exista situatii in care una si aceeasi cerere, replicată in două acte procesuale distincte,
să fie îndreptate la două instante diferite care deopotrivă să fie competente.
Dacă există îndoieli cu privire la competenta vreuneia dintre instante, inainte de exceptia
litispendentei trebuie invocată exceptia necompetenței, pentru a se vedea dacă instanta este
competenta si abia apoi discutam despre litispendenta.
3. Ambele cereri in legătură cu care se formulează solicitarea de reunire să fie în fața unor
instanțe de fond. Instanță de fond = Cea care judecă procesul sub toate aspectele de fapt si de drept.
Sunt instanțe de fond: Prima instanță si instanța de apel. Nu este instanță de fond instanța de recurs.
În ipoteza în care una dintre cereri a depășit faza fondului (nu se află nici in fața primei instante, nici
in fața instanței de apel, ci se află deja in faza recursului), nu se mai poate invoca exceptia de
litispendenta, dar pentru a se preîntâmpina existenta unor hotarari contrare se va invoca o altă exceptie
- suspendarea procesului din fața instantei de fond pana la soluționarea definitivă a procesului care se află in fața instantei de recurs, urmând ca după aceasta să se repună pe rol dosarul in fața instantei de
fond, eventual invocându-se exceptia autoritatii de lucru judecat.
Observăm că spre deosebire de conexitate, litispendența poate opera si in ipoteza în care una
dintre instanțe judecă intr-o fază procesuala diferită de cealaltă. Pot fi de grad diferit, dar se pot reuni
si dosare care se află ambele in apel ori unul in prima instanta si altul in apel. Flexibilitatea
litispendentei decurge din faptul că la litispendență vorbim despre una si aceeasi cerere, astfel că
reunirea in apel nu reprezintă o problemă. Se va judeca unul si acelasi apel, fiind una si aceeasi cerere
=> se va merge la faza cea mai avansată, prin ipoteză cererea a parcurs deja drumul primei instante,
fiind una si aceeasi cerere (nu are rost să se mai judece încă odată în primă instanță).
INVOCAREA excepției de litispendență.
- Exceptia de litispendență se invocă diferit după cum vorbim despre instanțe de acelasi grad
sau instanțe de grad diferit. Dacă instantele sunt de acelasi grad, atunci exceptia se va invoca in fața
instantei ulterior sesizate, care admițând exceptia, va trimite cauza pentru a fi reunită la instanța mai
întâi sesizată (qui prior tempore). Acesta este regula, care se aplică pentru ipoteza instantelor de
acelasi grad.
- Dacă vorbim despre instante de grad diferit, exceptia se invocă in fața instantei de grad
inferior care, dacă admite, va trimite dosarul la instanta de grad superior unde se vor reuni cele două
cereri.
- Instanta se pronunța asupra exceptiei, indiferent dacă admite sau respinge, printr-o încheiere
care poate fi atacată numai odată cu fondul.
La conexitate vorbim despre două cereri distincte care au o strânsă legătură, iar la litispendență
vorbim despre una si aceeasi cerere. La conexitate, întotdeauna exceptia se invoca în fața instantei
celei din urmă sesizate, urmând ca dacă instanta a doua sesizată este o instanta mai mare in grad, să
atragă dosarul la ea. La litispendenta, intotdeauna se invoca la instanta care urmează să trimită
dosarul, intotdeauna la litispendenta solutia fiind “admite, trimite dosarul”. La conexitate, uneori,
instanta poate să atragă dosarul, dacă este o instanta cu competenta exclusivă, materială mai înaltă in
grad, dacă partile se înțeleg.
Exceptia de litispendență este o exceptie dilatorie, pentru că amână un proces, nu îl incheie.
Litispendenta este asemănătoare conexității, nu este un caz de prorogare.
Stramutarea procesului - notiune, motive, titular, instanta competenta
= forma de prorogare judecatoreasca a competentei
- vizează ipoteza în care există o incertitudine cu privire la nepartinirea întregii instante, iar nu
numai a unui judecător/mai multor judecători determinați la o anumită instanță
MOTIVELE de strămutare:
1. Bănuiala legitimă. Legea, în art. 140 definește bănuiala legitimă, ca fiind existenta acelor
cazuri in care există indoiala cu privire la impartialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor
procesului, calității partilor ori unele relații conflictuale locale. Această enumerare este una destul de
largă, urmând ca judecătorul care judecă cererea de strămutare să aprecieze de la caz la caz dacă există
un element care se încadrează în unul dintre aceste trei indicii.
2. Siguranța publică. Art. 140 alin (3) prevede că constituie motiv de siguranța publică
împrejurările excepționale care presupun că judecarea la instanta competenta ar putea conduce la
tulburarea ordinii publice.
CINE poate invoca:
1. Pentru motivul de bănuiala legitimă, oricare dintre partile interesate poate invoca.
2. Pentru motivul de siguranța publică, calitatea procesuala de invocare a strămutării revine
numai Procurorului General de pe lângă ICCJ.
TERMENUL până la care se poate invoca strămutarea. Strămutarea poate fi invocată în tot
cursul procesului. Totodată, în orice fază a procesului.
Instanța COMPETENTĂ să judece cererile de strămutare
1. Pentru motive de bănuială legitimă, NCPC a operat o modificare care dă în competența
Curților de Apel dreptul de a judeca cererile de strămutare pentru toate instanțele arondate Curților
de Apel în cauză.
Regula de drept: Curțile de apel judecă strămutările de la toate instantele din jurisdicția lor.
În cazul în care se pune problema chiar a strămutării de la CA, competenta va reveni ICCJ.
Printr-o motificare adusă în 2018 CPC, s-au adus unele corecturi si s-a stabilit prin această lege
modificarea CPC în sensul de a se da în competenta ICCJ si acele cereri de strămutare întemeiate pe
bănuiala legitimă, atunci când aceasta vizează calitatea partii de judecător la o instanță din
circumscripția CA competente sau când vizează calitatea de parte a unei instante din circumscripția
CA competente.
Deci, avem trei ipoteze când ICCJ este competenta:
- strămutarea de la o CA,
- strămutarea pentru motivul că un judecător este parte si el judecă la o instanță din
circumscripția acelei CA,
- strămutarea pentru motivul că calitatea de parte revine unei instanțe din circumscripția CA
competente.
2. Pentru motive de siguranță publică, ICCJ este întotdeauna competență.
Stramutarea - Procedura
Cererea de strămutare se depune direct la instanța competentă să judece această cerere, iar
instanta respectivă comunică celei care judecă procesul de fond faptul că a fost depusă o cerere de
strămutare. Existenta unei cereri de stărmutare nu impiedică (nu suspendă) judecarea pe fond a
procesului. Totusi, partea interesată care a formulat cererea de strămutare poate solicita suspendarea
procesului pe fond pana la soluționarea cererii de strămutare (trebuie admisă). Instanta poate dispune
suspendarea procesului de fond dacă se plătește o cautiune în cuantum de 1000 de lei, stabilită pentru
a exista o seriozitate din partea celui care solicita suspendarea procesului în temeiul unei cereri de
strămutare. Cauțiunea va servi pentru despăgubirea celui dezavantajat prin lungirea procesului în
cazul în care se dispune suspendarea.
Dacă se face o asemenea cerere si este plătită cauțiunea, cererea de suspendare a procesului
de fond se solutionează de către instanta competentă să judece cererea de strămutare fără citarea
partilor si de urgenta. Încheierea dată in privința suspendarii procesului de fond nu are căi de atac si
nu se motivează. Dacă se admite suspendarea, instanta de stărmutare, după ce admite cererea de
strămutare, va anunța de îndată instanta care solutionează fondul ca aceasta să nu procedeze la
judecată.
Cererea de strămutare în sine se judecă de urgență, cu citarea partilor, în camera de consiliu,
spre deosebire de cea de suspendare, care se judecă fără citarea partilor. Instanta se pronunța printr-o
încheiere definitivă, care nu se motivează. Există o diferență între “definitivă” si “nicio cale de atac”.
Definitivă înseamnă că nu este supusă apelului si recursului, fiind susceptibilă de o eventuala
contestație în anulare. Nicio cale de atac înseamnă, propriu-zis, nicio cale de atac.
Efectele respingerii cererii de stărmutare:
=> Dosarul se duce înapoi si se judecă de către instanta investită cu soluționarea fondului.
Efectele admiterii cererii de strămutare:
=> Instanța va trimite procesul unei alte instanțe egală în grad cu cea de la care a strămutat,
din circumscripția CA respective (iar, o solutie nefericită, desi înțelegem rațiunile - fiind competenta
CA, dacă admite, nu poate să trimită in circumscripția alteiCA pentru că nu are putere). CA Bucuresti
ar putea să mute procesul de la Giurgiu la Bucuresti sau la Călărași, atât ar putea să facă). Există o
anumită marjă, dar ambianța zonală este extrem de apropiată. CA Brașov are Brașov si Covasna -
marja este mică, iar ambianța este similară si la Covasna, si la Brașov. Critica este doar doctrinară,
dispozitiile sunt foarte clare.
=> Dacă cererea de strămutare se judecă de ICCJ si o admite, ea va strămuta judecarea cauzei
la o instanta judecătorească egală în grad cu cea competenta, aflată in circumscripția oricarei CA
învecinate cu CA în a cărei circumscripție se afla instanta de la care s-a strămutat procesul, pentru ca
mișcarea partilor să fie cât mai putin agresivă si cheltuitoare (logica legiuitorului pentru a nu indica
orice CA din țară). Solutia păstrează partile într-o logică de deplasare mai apropiată - partile nu se pot
trezimutate de laBotoșani la Timișoara, desi cu cât indepartarea este mai mare, cu atât influențelelocale
sunt mai diluate. La o CA învecinată, câteodată influențele locale pot fi destul de extinse. Strămutarea
de la Bacău la Iași s-ar putea să păstreze influențele, de exemplu.
=> Încheierea prin care se admite cererea de strămutare va arata si in ce măsura actele care au
fost îndeplinite de instanta la care a operat strămutarea urmează să fie păstrate. Formularea textului
ne duce cu gândul la faptul că dacă nu spune nimic, inseamnă că actele nu vor fi păstrate deloc si
procesul va fi reluat de la cel dintâi act de procedura (tot ce s-a făcut in fața instantei de la care a
operat strămutarea). “Admite cererea, dispune trimiterea dosarului la instanta X, dispune pastrarea
actelor de procedura efectuate/a următoarelor acte de procedură de la instanta de la care se strămută”.
=> În cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat intre timp la judecarea
procesului (nu a existat o suspendare, prin ipoteză), hotararea pronunțată de ea este desființată de
drept prin efectul admiterii cererii de pronunțare. În privinta actelor de procedura, altele decât
hotararea, instanta care solutionează cererea de strămutare poate dispune pastrarea lor. În privinta
hotararii pronuntate, aceasta este desființată de drept, instanta de strămutare neputând dispune
pastrarea ei pentru că ar însemna lipsirea de orice efect a admiterii cererii de strămutare.
=> Căile de atac ce vor fi exercitate împotriva hotararii date de instanța investită prin
admiterea cererii de strămutare se vor derula la instanțele ierarhice superioare acesteia si nu se va
reveni la instantele ierarhice celei de la care s-a strămutat. Odată strămutat procesul, si eventualele
căi de atac vor urma linia instanței la care a operat strămutarea.
=> Dacă instanța la care a operat strămutarea (recurs) va opera o trimitere spre rejudecare, ea
va trimite la instanța inferioară ei, iar nu la instanta inferioară celei de la care s-a dispus stărmutarea.
=> Regulă care împiedică abuzul de drept: O nouă cerere de strămutare nu poate fi formulată
sub sanctiunea inadmisibilității, decât pentru împrejurări care au fost necunoscute la data soluționării
primei cereri de strămutare sau care au apărut după soluționarea primei cereri de strămutare.Împiedică
ca una dintre partisă formuleze in mod abuziv cereri de strămutare succesive în baza unorasi acelorași
motive.
=> Particularitatea încheierii date în materie de strămutare: Nu este motivată. Faptul că nu
este motivată este un lucru atipic pentru o hotarare judecătorească. Motivul este că dezvoltarea
argumentației de acolo ar aduce deservicii imaginii justiției pentru că ar trebuisă apară intr-o hotarare judecătorească că o instanta superioară nu are încredere in capacitatea de stăpânire a judecătorilor de
la o instanta inferioară față de unele lucruri lumești. Al doilea motiv este că nu întotdeauna cererile
de strămutare sunt admite pe niste dovezi neindoielnice. Mai curand există niste indicii care
conturează rezonabilitatea neîncrederii, iar nu si certitudinea ei. Dacă s-ar admite strămutările numai
după certitudini, ar fi grav, pentru că ar însemna să spunem că judecătorii respectivi sunt părtinitori.
Dovedirea unor astfel de elemente duce in altă zona, or nu aceasta este ideea. Judecătorii nu trebuie
supusi unei presiuni care să dovedească la final că au fost mai mult sau mai putini rezistenți. Nu
dovedim că ei sunt cu adevărat părtinitori. Admiterea strămutării este o problemă mai mult de
experiența de viata, de gândire judiciară, o latura intuitivă a instanței superioare. Este inutilă si
dezavantajoasă motivarea, mai ales că nu se atacă hotararea.
Delegarea instantei
= caz de prorogare judecătorească de competență. Intervine în cazul unor
împrejurări excepționale care determină ca o instanta să nu poată funcționa o perioada îndelungată de
timp, caz în care ICCJ, la cererea partii interesate, va desemna o altă instanta egală în grad pentru
judecarea procesului.
Pot fi situatii de lipsa de judecători, de îmbolnăvire a unui număr mare de judecători care să
pună în pericol chiar functionarea instantei, aspecte legate de sediul instanței, calamități
