C1. Introducere + Principii Flashcards
Definiție - drept penal.
Dreptul penal reprezintă un ansamblu de norme juridice de drept public prin care sunt reglementate faptele ce constituie infracțiuni, precum și condițiile și consecințele angajării răspunderii în cazul comiterii acestor fapte.
Caracterele dreptului penal.
- Caracterul de drept public;
- apără valori de interes public;
- raporturile de drept penal se stabilesc mereu între stat și o persoană fizică sau juridică;
- dreptul de a stabili care fapte constituie infracțiuni aparține Statului;
- titularul dreptului de a trage la răspundere penală o persoană este Statul. - Caracterul subsidiar;
- normele penale intervin ca ultima ratio atunci când sancțiunile prevăzute de alte ramuri de drept nu sunt îndestulătoare pentru a proteja valoarea socială lezată.
- angajarea răspunderii penale răspunde angajarea răspunderii contravenționale pentru aceeași faptă. - Caracterul autonom;
- autonomie normativă;
- autonomie conceptuală;
- autonomie procedurală. - Caracterul selectiv;
- protejează doar anumite valori sociale față de anumite conduite.
Principiile dreptului penal.
- Principiul legalității incriminării și pedepsei.
- Principiul caracterului personal al răspunderii penale.
- Principiul minimei intervenții.
- Principiul individualizării.
- Principiul umanismului.
Principiul legalității incriminării și pedepsei.
Nicio faptă nu poate constitui infracțiune dacă nu există lege care să prevadă acest lucru.
Nicio sancțiune penală nu poate fi aplicată dacă nu este prevăzută de lege pentru fapta comisă.
Activitatea legislativă: lex scripta și lex certa.
Activitatea jurisdicțională: lex stricta și lex praevia.
Lex scripta.
Obligația legiuitorului de a prevedea într-un text de lege faptele considerate infracțiuni și sancțiunile aferente.
Principalul izvor al dreptului penal este legea organică. sau actele normative de forță egală sau superioară acesteia.
Legea trebuie să fie accesibil dpdv formal pentru destinatari.
Lex certa/previzibilitatea legii.
Norma juridică de drept penal trebuie să fie redcatată cu suficietă claritate, astfel încât destinatarii să își poată da seama dacă o inacțiune/acțiune intră sub imperiul său.
Două tehnici de formulare a normelor penale:
a. formularea descriptivă/cazuală - enumerare a tuturor acțiunilor ce intră în conținutul constituitiv al infracțiunii sau a urmărilor acesteia;
b. formularea sintetică/generală - utilizarea unor termeni generici care să includă toate modalitățile faptice de comitere a infracțiunii.
Lex stricta.
Interzicerea analogiei în dreptul penal. Normele dreptului penal sunt de strictă interpretare. Ambele reguli sunt susceptibile de excepții.
Lex stricta. Interzicerea analogiei în dreptul penal. Excepții.
Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situație nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă.
Analogia în defavoarea inculpatului este inadmisibilă.
Clauzele legale de analogie - legiuitorul permite în mod expres analogia.
a. Clauze cu caracter omogen - situațiile reglementate au un criteriu comun. Analogia nu contravine principiului legalității. (art. 19 alin. (3) C.pen.; art. 253 alin (4) C.pen.)
b. Clauze cu caracter eterogen - enumerarea nu permite evidențiere criteriului avut în vedere de legiuitor. Analogia contravine principiului legalității.
Analogia în favoare inculpatului dacă îndeplinește două condiții:
a. norma legală existentă să nu acopere ipoteza examinată în niciuna dintre interpretările care s-ar putea da termenilor utilizați;
b. lacuna în reglementare să nu fie intenționată.
Clauzele legale de analogie sunt admisibile indiferent de caracterul lor omogen sau eterogen.
Lex stricta. Legea penală este de strictă interpretare. Excepții.
Interpretarea este o operațiune logico-materială care se efectuează în vederea aplicării normelor juridice și are drept scop aflarea înțelesului exact al unei dispoziții legale, pentru a putea stabili dacă și în ce limite aceasta își găsește aplicare într-un anumit caz concret.
a. Interpretarea gramaticală: pornește de la sensul termenilor utilizați de legiuitor;
b. Interpretarea istorică: studierea contextului istoric, politic, social, economic, juridic în care norma a fost adoptată;
c. Interpretarea logico-sistematică: integrarea normei în logica generală a sistemului legal și analizarea conexiunilor sale cu alte norme;
d. Interpretarea teleologică: pornește de la finalitatea normei juridice; are menirea de a stabili sfera de incidență a unui text legal, având în vedere scopul stabilit de legiuitor prin adoptarea acestuia.
d.1. interpretarea evolutivă: este admisă interpretarea termenilor folosiți de legea penală astfel încât să includă și modalități concrete de comitere care nu puteau fi avute în vedere de legiuitor la data edictării normei penale. două condiții:
- stabilirea voinței legiuitorului de a incrimina faptele de acea natură;
- posibilitatea încadrării lor în definiția legală a infracțiunii.
Interpretarea poate trece de sensul literal al termenilor în două situații:
1. prezența unei erori evidente de redactare a textului;
2. formularea textului legal apare ca depășită în urma evoluției tehnico-științifice.
Lex praevia.
Interzicerea aplicării retroactive a legii penale.
Implicații ale principiului legalității pedepsei pentru legiuitor și judecător.
A. Pentru legiuitor:
a. stabilirea speciei sancțiunii pentru fiecare infracțiune în parte (maxim 2 specii de pedepse prevăzute alternativ sau cumulativ);
b. stabilirea conținutului fiecărei sancțiuni prevăzute de lege;
c. stabilirea duratei sau cuantumului aplicabile;
d. stabilirea criteriilor pe baza cărora judecătorul va face individualizare judiciară în cadrul limitelor speciale.
B. Pentru judecător:
a. nu poate stabili o altă sancțiune decât cea stabilită de lege pentru fapta comisă;
b. nu poate depăși niciodată limitele generale ale unei specii de pedeapsă;
c. nu poate aplica în mod cumulativ sancțiuni prevăzute alternativ de lege;
d. trebuie să respecte criteriile de individualizare a sancțiunii și modalitățile de executare prevăzute de lege.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale.
Nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere pentru o infracțiune comisă de o altă persoană și nici nu poate fi obligată la executarea unei sancțiuni penale aplicate altuia. (art. 23 alin. (1) din Constituție)
Interzice aplicarea directă a unei sancțiuni penale unei persoane în considerarea unei infracțiuni comise de o altă persoană.
Moartea inculpatului stinge executarea pedepsei indiferent de natura ei, însă în cazul măsurii de siguranță a confiscării speciale, bunul poate fi confiscat din masa succesorală.
Principiul minimei intervenții (principiul subsidiarității)
Restrângerea, pe cât posibil, a recurgerii la mijloace penale de protecție a valorilor sociale, atunci când imperativul apărării acestor valori poate fi realizat prin alte mijloace aparținând altor ramuri de drept. (art. 55 din Constituție)
Principiul individualizării
Sancțiunile penale trebuie să fie proporționale cu periculozitatea faptei și făptuitorului și să asigure realizarea scopurilor acestor sancțiuni. (art. 53 alin. (2) din Constituție)
Trei categorii ale individualizării:
1. individualizarea legală - se realizează de către legiuitor prin stabilirea pedepselor legale pentru fiecare infracțiune în parte. (controlul de constituționalitate al CCR)
- individualizarea judiciară - determinarea sancțiunii concrete pe care infractorul trebuie să o execute pentru fapta comisă.(instanțele de control judiciar prin exercitarea căilor de atac)
- individualizarea administrativă - se realizează după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în timpul executării sancțiunii. regimul de executare al pedepsei depinde de gravitatea faptei.
Principiul umanismului dreptului penal.
Impune recunoașterea faptului că infractorul, indiferent de infracțiunea pe care a comis-o, este și rămâne o persoană umanp, care are dreptul de a fi tratată ca atare și reintegrată în comunitate după executarea sancțiunii.
