baltagul Flashcards
Mihail Sadoveanu Contemporan cu
trei generaţii de scriitori (cea antebelică, cea dintre cele două războaie mondiale şi cea postbelică),
MS se impune în conştiinţa literară ca fie că sunt
important prozator, autor a numeroase povestiri şi
romane,
scrierile de inspiraţie
seria capodoperelor fiind deschisă..
mitică, iniţiatică (Baltagul, Creanga de aur),
fie istorică (Fraţii Jderi, Zodia Cancerului),
..de Hanu Ancuţei în 1928.
Romanul Baltagul, specie
epică în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă, un numar mare de personaje, implicate în conflicte diferite, e construit pe mai multe niveluri, care păstrează la suprafaţă convenţiile realiste, dar în structura de adâncime poate fi alegoric, mitic.
Sadoveanu propune o imagine a lumii care presupune
verosimilitatea, dar în acelaşi timp creează
şi teritorii imaginare, simbolice, mitice.
Viziunea naratologică, noţiune ce desemnează raportul dintre
cantitatea de informaţii ştiute de narator şi cele ştiute de personaj, este „din spate” (Tzvetan Todorov), corespunzându-i focalizarea de tip „zero”,
deoarece în programul estetic al acestui curent se regăseşte
intenţia de a descrie fapte în mod verosimil, cu o precizie aproape ştiinţifică, în spiritul exactităţii, cu obiectivitate, pe un ton impersonal, neutru.
În primul rând, romanul are ca temă
aventura căutării, a descoperirii adevărului într-un univers ghidat mai ales de legile nescrise, de tradiţii, obiceiuri, superstiţii.
De aceea, s-a spus ca romanul poate fi considerat şi o
monografie a vieţii pastorale, prin prezentarea satului Măgura cu scenele de viaţă cotidiană, descrierea gospodăriei ţărăneşti şi a obiceiurilor păstoritului,
prin descrierea locurilor de popas în călătoria Vitoriei până la Dorna, cu marile ceremonii ale existenţei umane (botezul, nunta) şi prin evidenţierea credinţei
creştine, a practicilor magice.
Totuşi, romanul a beneficiat şi de alte interpretări. Critica literară a observat ca acesta respectă schema specifică unui roman
poliţist: crima, ancheta, decoperirea şi dovedirea ucigaşilor, pedepsirea acestora.
S-a spus despre Vitoria Lipan, personajul principal, că are spirit de
detectiv, ancheta sa cuprinzând toate etapele: identificarea locului crimei, descoperirea cadavrului, stabilirea mobilului, investigarea suspecţilor, găsirea unor martori sau a unor
probe doveditoare, interogarea vinovaţilor si pedepsirea lor.
De aceea a fost
considerată un „H
,,Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă şi cerecetează cu disimulaţie”.
De asemenea, dacă ţinem seama de sursele de inspiraţie, Baltagul poate fi înţeles şi ca un roman
mioritic, întrucât balada Mioriţa este una dintre
preocupările constante ale creaţiei sadoveniene, iar romanul valorifică multe dintre elementele acesteia.
Astfel, motto-ul („Stapâne, stăpâne/Mai cheamă şiun câne”) anticipă
motivul omorului şi trimite la câinele Lupu, corespondent al mioarei năzdrăvane din baladă, care o conduce pe Vitoria la locul faptei.
Prezenţa unor motive care se reiau, precum motivul
transhumanţei (plecarea lui Nechifor cu oile la munte),
motivul omorului, comis de doi ciobani, din raţiuni economice,
imaginea păstorului mioritic pe care o are Nechifor în
amintirea soţiei sale
şi faptul că nunta simbolică de după moarte a ciobanului mioritic e reluată în roman prin realizarea praznicului din final justifică această abordare.
Integrarea destinului uman în ciclul cosmic al existenţei
se realizează definitiv în roman, prin
actul răzbunării, inexistent în Mioriţa.
Aşadar, mitul existenţei pastorale din baladă este oarecum diferit în text:
dacă în Mioriţa nu este relevant actul răzbunării, în Baltagul, el devine esenţial,
constituind însăşi structura narativă a romanului.
Acest act este perceput atât în sensul arhaic al cuvântului, de „răz-bunare”
(întoarcere către bine a răului făcut), cât şi de act justiţiar, concret, de pedepsire a făptaşilor.
Dacă păstorul mioritic se resemnează, acceptă să rămână în spaţiul în care a trăit, munteanul din Baltagul trebuie să
plece mai departe, să ajungă în lumea celor drepţi. De aceea, Al. Paleologu consideră romanul o „anti-Mioriţă”.
Un alt mit pe care Baltagul l-ar putea reformula este cel din mitologia egipteană referitor la Isis şi Osiris, pentru că
personajele romanului şi rolurile lor corespund mitului. Astfel, Vitoria este Isis, soţia lui Osiris, stăpânitorul pământului, iar Gheorghiţă este Horus, fiul lui Isis, care îşi răzbuna tatăl, pe Osiris, omorându-l pe Seth, fratele acestuia, care îl trădase, aruncându-l în Nil.
Scenariul este de asemenea
similar, de la căutarea întreprinsă de soţia şi fiul celui dispărut, până la împlinirea răzbunării.
Scena vegherii de către Gheorghiţă a rămăşiţelor tatălui poate fi pusă în relaţie cu scenariul mitic:
trecerea de la zi la noapte, cu jocul umbrelor şi al întunericului, vieţuitoarele precum pajura şi câinele, ce ţin de tărâmul nopţii pot fi raportate la scena simbolică a învierii zeului luminii şi vegetaţiei, Osiris.
Chiar numele personajelor ar putea
avea semnificaţii mitice, simbolice:
Vitoria (victoria), Gheorghe (lucrător al
pământului, ţăran), Nechifor (purtător de victorie, supranumele lui Zeus în
mitologia greacă).
Romanul sadovenian este şi un bildungsroman, ilustrând iniţierea lui
Gheorghiţă, care se maturizează, se formează ca bărbat şi preia în finalul romanului rolul tatălui , într-un proces de naturală continuitate.
Tânărul [gh] este cel care împlineşte ritualul
vegherii mortului, iar călătoria întreprinsă determină modificări profunde la fiecare nivel al fiinţei, de la rezistenţa fizică până la desăvârşirea spirituală şi întărirea sufletească.
Titlul este sugestiv pentru mesajul operei, reprezentând numele
toporului cu două tăişuri, obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar
naratorul omniscient relatează la
persoana a treia, din perspectivă auctorială, obiectiv, folosind tehnica detaliului şi a observaţiei.
Totuşi, în finalul romanului, rolul naratorului, îi revine
personajului principal, Vitoria, care reconstituie crima, până la cele mai mici detalii.
