Lc 16,19-31 (BOGATUL NEMILOSTIV) Flashcards
Eu … Radio VAtican (02.11.2014)
BOGATUL NEMILOSTIV (Lc. 10,25-37) (R. Vat. 02.11.14)
Parabola pe care tocmai am ascultat-o începe chiar de la primele rânduri cu puternice contraste care au menirea de a ne menține atenția trează, oarecum avertizându-ne că se vorbește despre categorii în care putem fi cuprinși și noi. La urma urmei, parabola este o poveste despre om, este așadar o istorisire care mă privește fiindcă vorbește despre mine.
Aminteam de aceste puternice contraste fiindcă așa cum veți fi observat deja de’a lungul anilor ascultând această pericopă evanghelică, săracul are o identitate … are un nume de fiu scris în conștiința lui Dumnezeu și în istoria sacră de El cârmuită. Este singura lui bogăție ! Pe când bogatul intră în categoria anonimilor, a celor fără nume, fiindcă prin alegerile facute în viață s-a dezmoștenit pe sine de numele și zestrea făgăduită lui Avraam și fiilor săi. O zestre făgăduită din iubirea și fidelitatea lui Dumnezeu față de om, căreia trebuie să-i corespundă aici și acum iubirea și fidelitatea omului.
Veți mai fi observat de asemenea că săracul poartă numele de Lazăr, numele acelui prieten al lui Isus, mort dar inviat de Mântuitorul. Asta poate și pentru a sugera că orice sărac este prieten al lui Dumnezeu.
Bogatul în schimb își capătă identitatea de la bunurile sale. Se subordonează lor … Ele sunt cele care îl fac pe el, îi dau o identitate, ele îl stapânesc, și nu invers ! De fapt bogatul era și el stăpânit de o boală; una spirituală dar tocmai de aceea mai gravă, dacă luăm seama la sfârșitul său. Boala bogatului era lăcomia. Inima sa este plină de lăcomie și goală/ săracă de Dumnezeu. De aceea îndrăznesc a spune că el era mort deși părea a fi în viață. Moarte spirituală, se înțelege …, dar cu atît mai periculoasă cu cât ea se deschide spre eternitate.
Păcatul oricărui bogat - să nu întelegem greșit ! - nu este acela de a avea mare avuție, ci de a fi lacom, lăcomie care duce la indiferență față de cel care suferă, indiferent din ce pricină. Ai ochi, urechi și inimă numai pentru tine. Aceasta este drama omului de cand e lumea.
Ne mai spune Evanghelia că săracul Lazăr zăcea la ușa bogatului. De fapt evanghelistul spune că era «azvârlit/aruncat» ca un preș la poarta respectivă. Iar greșeala vieții sale, a bogatului, a fost aceea de a nu-și fi dat nici macar seama de existența lui Lazăr. Nu-l vede, nu-i vorbește, nu-l atinge ! Este îmbrăcat în indiferență. Pentru el Lazar nu există, iar dacă există nu-l privește. Sf. Ev. Ioan spune ca aceasta este atitudinea celui mort sufleteste: «cine nu iubește ramane în moarte !» (1 In 3,14). Atingem aici una dintre corzile care stau în inima Evangheliei și-al cărei ecou răsună până în ziua înfricoșătoarei judecăți: «Am fost flamand..., am fost gol..., am fost strain..., am fost bolnav ... Mie mi-ați făcut». (Mt 25,35-36.40).
Iar această judecată împlinită o descrie evanghelistul în a doua parte a parabolei construită toată în jurul cuvantului "prapastie" sau "abis". Și spun aceasta fiindcă prăpastia aceea dintre sânul lui Avraam și cei chinuiți în iad exista înca din viața pământeană. Decizia bogatului a fost doar aceea de a o ratifica prin indiferența sa și de a o face eternă. Iată dar cât e de evident că eternitatea începe aici, în mijlocul nostru. Ca de fapt judecata și condamnarea sunt înfăptuite în primul rând de noi, aici.
Se zice că nu ducem cu noi nimic din lumea aceasta în cealaltă. Și bine se zice! Aș îndrăzni totuși să cred că ceva ducem. Ducem măsura dragostei implinite. Dragostea e cea care face punți între oameni, este mâna întinsă de la om la om ... Ea este aceea, și de fapt singura care poate să umple abisul, prăpastia și de aici dar și de dincolo, fiindcă așa cum spune Sf. Ap. Pavel «iubirea este binevoitoare... nu caută ale sale» și de aceea « nu încetează niciodată.» (1 Cor 13) ... adică este eternă. Iată așadar cum repirația aceasta spirituală a oricărui creștin trebuie să fie una a dragostei .... creștinul respiră dragoste fiindcă este fiul acelui Dumnezeu care prin gura Ap. Ioan spune despre sine că este iubire.
Iar această revelație ar trebui să ne interpeleze, să ne determine să vedem care sunt zonele de indiferență din viața noastră? Unde este suferința (de orice fel... fizică, spirituală, psihologică) .... Unde sunt rănile lui Lazar în peisajul vieții mele? Unde binele și răbdarea ce le-aș putea împlini? Pentru că ultima parte a parabolei -iubiți frați întru Cristos - ne privește foarte îndeaproape....frații acelui bogat chinuit cărora el ar vrea să le trimită vorbă, suntem noi!... Noi cei care încă ne croim drumul veșnic!
Spunea sf. Vincențiu de Paoli: «Dacă te rogi și un sărac are nevoie de tine, lasă rugăciunea și te du la el. Dumnezeul pe care îl găsești e mai sigur decât cel pe care îl lași». Probabil sfântul făcea această exegeză simplă dar profundă meditând la versete precum cel din cartea Pr.19,17 care zice: «Cine are milă de cel sărac îl împrumută pe Domnul».
Să fim așadar oameni ai milostivirii practicate încă de aici pentru a ne putea bucura de ea în veșnicie, în sânul lui Avraam. Așa să ne ajute Dumnezeu.
Mărire Tatălui…..
