Lc 10, 25-37; Dt 30, 10-14; Sal 18; Col 1, 15-20 (Parabola Samariteanului Milostiv) Flashcards
Ermes Ronchi - Chiamati a diventare samaritani
Domenica 14 Luglio 2013 XV domenica del Tempo Ordinario Anno C
In quel tempo, un dottore della Legge si alzò per mettere alla prova Gesù e chiese: «Maestro, che cosa devo fare per ereditare la vita eterna?». Gesù gli disse: «Che cosa sta scritto nella Legge? Come leggi?». Costui rispose: «Amerai il Signore tuo Dio con tutto il tuo cuore, con tutta la tua anima, con tutta la tua forza e con tutta la tua mente, e il tuo prossimo come te stesso». Gli disse: «Hai risposto bene; fa’ questo e vivrai». Ma quello, volendo giustificarsi, disse a Gesù: «E chi è mio prossimo?». Gesù riprese: «Un uomo scendeva da Gerusalemme a Gèrico (…)
Un uomo scendeva da Gerusalemme a Gerico. Seguono poche righe, uno dei racconti più brevi al mondo, e più belli, in cui è condensato il dramma e la soluzione di tutta intera la storia umana. Un uomo: non sappiamo il suo nome, ma sappiamo il suo volto: ferito, colpito, terrore e sangue, faccia a terra, non ce la fa. È il volto eterno dell’uomo.
Il mondo intero passa per la strada che va da Gerusalemme a Gerico. Nessuno può dire: io faccio un’altra strada, nessuno può dirsi estraneo alle sorti del mondo. Ci salveremo tutti insieme, o salvezza non sarà.
Un sacerdote scendeva per quella medesima strada. Il primo che passa è un prete, un uomo di Dio. Vede l’uomo a terra, lo aggira, passa oltre.
Oltre la carne e il dolore dell’uomo non c’è Dio, non ci sono il tempio e il culto solenne, c’è solo l’illusione di poter amare Dio senza amare il prossimo, l’illusione di sentirci a posto perché credenti, il pericolo di una religiosità vuota. L’appuntamento con Dio è sulla strada di Gerico. Percorri l’uomo e arriverai a Dio (Sant’Agostino)
Il secondo che passa è un levita… Forse pensa: Ma perché Dio non interviene lui a salvare quest’uomo? Dio interviene sempre, ma lo fa attraverso i suoi figli, attraverso di me. La sua risposta al dolore del mondo sono io, inviato come braccia aperte.
Invece un Samaritano, un eretico, un nemico, mosso a pietà, gli si fa vicino. Sono termini di una carica infinita, bellissima, che grondano di luce, grondano di umanità. Non c’è umanità possibile senza la compassione, il meno sentimentale dei sentimenti, il meno zuccheroso, il più concreto: prendere su di me il destino dell’altro.
Non è spontaneo fermarsi. La compassione non è un istinto, ma una conquista. Come il perdono: non è un sentimento, ma una decisione. Il racconto di Luca adesso mette in fila dieci verbi per descrivere l’amore: lo vide, si mosse a pietà, si avvicinò, scese, versò, fasciò, caricò, lo portò, si prese cura, pagò… fino al decimo verbo: al mio ritorno salderò…
Questo è il nuovo decalogo, i nuovi dieci comandamenti, per tutti, perché l’uomo sia promosso a uomo, perché la terra sia abitata da “prossimi”, non da avversari.
Un uomo scendeva da Gerusalemme a Gerico, un uomo fortunato. Perché l’esperienza di essere stato amato gratuitamente, anche una sola volta nella vita, riempie di senso per lungo tempo la vita, risana in profondità chi ha subito violenza e si è sentito calpestato nell’anima.
Ma chi è il mio prossimo? Gesù risponde: tuo prossimo è chi ha avuto compassione di te. Allora ama il prossimo tuo, ama i tuoi samaritani, quelli che ti hanno salvato, rialzato, che hanno pagato per te. Impara l’amore dall’amore ricevuto. Diventa anche tu samaritano.
Eu (Radio Vatican, 16.11.2014)
Samariteanul milostiv (Luca 10,25-37.)
În numele Tatălui ……
Iubiți credincioși, de trei zile am intrat în Postul Crăciunului, iar biserica așa cum poate ați observat, și azi ca și în aceste ultime duminici, continuă să ne propună pasaje evanghelice în care sunt ilustrate în mod alternativ și pilduitor, milostivirea lui Dumnezeu și milostivirea oamenilor ... Sau absența ei. Parabola de azi, alături poate de cea a fiului risipitor, este una dintre cele mai cunoscute printre creștini, dar nu numai. Cunoscută și în același timp, am putea spune, dată uitării și banalizată poate și fiindcă ne-am obișnuit doar să o ascultăm, nu însă și să reflectăm asupra ei, să vedme fiecare dintre noi "mie ce-mi spune pilda acesta ?". Găsesc că este semnificativ începutul acestui dialog, și din perspectiva întrebarii puse, dar și din perspectiva celui care o adresează. Și spun asta fiindcă întrebarea este de capătâi ... Pornind de la ea se desfășoară sub forma unui dialog mai întâi, și a unei parabole mai pe urmă, un întreg peisaj spiritual cu nuanțe ascetice, adică o fotografie a vieții pe care este de dorit ca omul, creștinul, să o trăiască în Cristos, în vederea mântuirii sufletului său. Întreaga Evanghelie pe care am ascultat-o este un răspuns la această întrebare: cum să mă mântuiesc ? Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică ? Este aceasta iubiți credincioși, o întrebare pe care fiecare dintre noi, trezindu-ne dimineața, ar trebui să o purtăm în gând. Și'ar mai trebui ea să ne însoțească întreaga zi în orice înfăptuire a noastră, deoarece fiecare lucru pe care îl împlinim, îl împlinim în fond și la urma urmei în vederea mântuirii sufletului. Nimic din ceea ce suntem și facem nu iese din această perspectivă veșnică. Totul se clădește sau se năruiește în vederea vieții veșnice. De aceea și Legea și poruncile Mântuitorului, nu ne sunt date spre a ne îngrădi libertatea așa cum societatea de azi adesea ne sugerează, ci spre a orienta exercițiul libertății noastre spre Împarăția Cerurilor. Libertatea noastră nu este anulată, nu este limitată, ci luminată !!! Învățătorul de lege cunoștea bine acest lucru; cunoștea bine și Legea și răspunsul la propria-i întrebare, însa se vede că nu-i pricepuse tâlcul ... nu-i percepuse profunzimea... altfel nu l-ar fi pus la încercare pe Isus. Nu i-a priceput profunzimea fiindca nu a încercat să o împlinească....ba mai mult, nu numai că nu a împlinit-o, dar a facut exact invers decât ceea ce Legea îi cerea. Și veți putea acuma spune pe bună dreptate "păi cum să o împlinească dacă nu a priceput-o în profunzimea ei?". Însă noi știm - iubiți frați - încă din experiența noastră din copilărie, că mai înainte de a surprinde Evanghelia la nivelul cunoașterii, noi am cuprins-o la nivelul trăirii; mai înainte de a înțelege rugăciunea ''Tatăl Nostru", am învațat-o, am rostit-o și atât cât am putut și ne-am străduit am împlinit-o. Și împlinirea în viața de zi cu zi a fost cea care a luminat sensul adânc al cuvintelor. Aceasta se întâmplă cu Evanghelia și cu orice poruncă inspirată de Spiritul Sfânt: se descoperă trăindu-o și se trăiește descoperindu-o mereu nouă, mereu surprinzătoare. De aceea spun ca învațătorul de lege nu i-a priceput profunzimea, fiindcă nu a încercat să o împlinească....nu s-a facut colaborator al Spiritului Sfânt care inspirase porunca. Așa cum ați observat, esența Legii el o sintetizează citând un pasaj din Dt. 6,5 care începe cu porunca dragostei: "să-l iubești pe Dumnezeu ... și pe aproapele tău". Or gestul învățătorului de lege nu este motivat de dragoste ci de autosuficiență, de viclenie orgolioasă. Nu întreaba ca să cunoscă ci ca să-l încolțească pe Mântuitorul și astfel să se justifice pe sine. Și aceasta - iubiți frați întru Cristos - se întamplă din păcate cu cei care glorifică litera și ucid spiritul. Cu toți aceia care, fie ei iudei sau creștini, consideră că poruncile ne sunt date spre a avea subiect de pălăvrăgeală iar nu spre împlinirea lor pentru edificarea noastră. Câți nu sunt astăzi prin biserici care consideră că a ști să-ți faci semnul crucii face deja din tine un bun creștin? Câți nu sunt din aceia care dacă au trecut pragul bisericii de două ori pe an se simt deja îndreptățiți să-i judece pe cei care nu l-au trecut deloc. Iar dacă au aprins o lumânare, nu mai încape vorbă .... merită Raiul ! Oare aceasta vrea Domnul Isus de la noi ? De asta să fi murit El pentru noi ? Pe mine iubiți credincioși, tare m-au impresionat cuvintele acestea ale Mântuitorului: "Ai răspuns bine. Fă aceasta și vei trăi !" Nu-i spune "ai zis bine .... Vei trăi!". Ci " fă aceasta și vei trăi !". Nu-i destul să știi să-ți faci Cruce, ci trebuie să iți și porți crucea, să o iubești chiar ... Și' atunci vei trăi! Adică fapta ta, crucea ta, iți va fi spre mântuire ție, dar și fraților tăi... așa cum a fost și crucea lui Cristos. "Nu cel ce zice Doamne Doamne va intra în Împărăția Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 7,21). Iar voia Tatălui, așa cum bine a spus învățătorul de lege, este de a purta dragoste lui Dumnezeu și aproapelui. Suntem creștini în măsura în care iubim, iar iubirea se traduce în fapte... și numai așa ne putem asemăna, identifica cu Cristos. Nu avem altă măsură decât pe Cristos !. Și așa cum dragostea Mântuitorului pt. Dumnezeu Tatăl s-a arătat prin folosul nostru, al oamenilor, ei bine tot așa și dragostea noastră pentru Dumnezeu tot prin om trebuie să treacă. Iar pe acest om Domnul Isus l-a numit "aproapele", fiindcă l-a pus lângă noi, în calea noastră, te lovești de el și de necazul lui. În Sf. Liturghie la ectenia stăruitoare este o rugăciune pe care preotul o spune în taină (din păcate), și care sună cam așa: ˝Dumnezeule ...miluiește-ne după mulțimea milei tale, și îndurările tale trimite-le peste noi și peste tot poporul tău care așteaptă de la tine mila ta cea bogată˝. Ei bine iubiți credincioși, m-am întrebat și eu, putem noi să invocăm atâta milă și îndurare de la Tatăl cel mai presus de ceruri, câtă vreme noi ne strângem pumnul și ne încruntăm la suferința omului de lângă noi ? .... E aici ceva ce nu se leagă. => obligația celui ce se numește «creștin» de a se numi și «samaritean». Și nu numai a se numi, ci de a și fi ! A fi samariteni milostivi nu înseamnă neaparat a face mereu gesturi eroice, ci a ține prezente în orizontul atenției noastre și nevoile celor mai puțin norocoși. Și să știți că de cele mai multe ori nu ni se cere pomană, ci un dram de omenie în plus. (ex. cu părintele Laie care era îmbrățișat de oamenii străzii...și la început avea reșinerea Preotului și a levitului în a-i îmbrățișa). A fi samaritean înseamnă a ști să dăruiesc măcar din prisosul meu, din bunurile de care mă pot lipsi. Doar asta de'am face toți și pe lumea asta ar fi mai multă bunăstare și inimile oamenilor mai fericite, fiindcă fericirea se așează în inimile care știu să împartă. Acela care nu știe să dea cu dragoste nici măcar din prisosul său, este mai sărac, mai trist și mai de plâns chiar decât cel care îi cere ajutorul. Să învățăm de la Cristos care pentru noi, cei cazuți între tâlhari, s-a facut samaritean și ne-a vindecat prin milostivire, ca să ne putem sui la cer. Să ne aducem aminte că de-ar fi ca azi să ne dea Domnul un sfat spre mântuire, tot acesta ar fi: "să va iubiti unii pe altii precum eu v-am iubit pe voi" (In. 13,34). Să nu uităm că cel care îl iubește pe Dumnezeu are drepturi față de El, dar și multe datorii față de oameni. Să nu uităm că înainte de toate omul este nevoiaș pe dinăuntru .... Așa că să cerem de la Domnul, unii pentru alții, să ne îmbogățim în dragoste. Și dacă tot suntem la începutul postului, până ne întocmim rețetele cu mâncăruri de post, să urmăm îndemnul sf. Ioan Gură de Aur care își îndemna credincioșii spunându-le că cea dintâi treaptă a renunțării este milostenia. Așa să ne ajute Dumnezeu ! Mărire...
