CRIMINOLOGIA DINAMICĂ Flashcards
. Modelul Etienne de Greeff
Autorul consideră că sunt parcurse, în principal, de către delincvent, trei etape :
- etapa asentimentului ineficace; în această etapă, la un moment dat, trăirile subterane
ce tind spre crimă, pătrund spontan în zona conştientului: apare ideea dispariţiei
eventualei victime.
- etapa asentimentului formulat; în această fază lucrurile se petrec în mare parte de o
maniera conştientă; este o etapă contradictorie, de ezitări; individul oscilează între
dorinţa ca o anumită persoană să dispară fără contribuţia sa şi ideea că ar putea ajuta la
aceasta dispariţie.
- a treia etapa, criza, presupune ca dispariţia sa fie decisă, dar şi implicarea subiectului ;
rămân de stabilit doar detaliile.
Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare din cele trei etape, prin acţiunea forţelor de inhibiţie
interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurări externe. In acelaşi timp E. de Greeff
admite că există acte criminale ce se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea
vreuneia din etapele descrise
Modelul Jean Pinatel
Modelul de trecere la act conceput de Pinatel este considerat a fi obiectiv, în sensul că el descrie
actul criminal aşa cum acesta este perceput din exterior de către un observator care analizează
dinamica personalităţii agentului.
Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin acţiunea conjugată a celor patru trăsături psihice
esenţiale care alcătuiesc nucleul personalităţii criminale: egocentrismul asigură ignorarea
oprobriului social; labilitatea permite ignorarea riscului pedepsei; agresivitatea asigură
depăşirea obstacolelor materiale; indiferenţa afectivă împiedică apariţia sentimentului că se
produce un rău victimei.
În modelul de trecere la act conceput de Pinatel factorul afectiv joaca un rol esenţial.
Modelul H. Becker
Becker pleacă de la ideea că explicaţiile anterioare privind trecerea la act comit greşeala
esenţială de a considera că toţi factorii care contribuie la producerea fenomenului acţionează
simultan. Becker apreciază că în realitate nu toate cauzele acţionează în acelaşi moment, şi, de
aceea, este nevoie de un model care să ia in considerare faptul că modurile de comportament se
dezvoltă potrivit unei secvenţe ordonate. Becker analizează diferitele faze pe care le parcurge
un individ pentru a deveni consumator de droguri. El constată că fiecare faza necesită o
explicaţie şi că reunirea tuturor acestor explicaţii contribuie la explicarea comportamentului în
ansamblu.
Un model general (modelul ,, arborelui”)
Printre modelele cu caracter general, cel mai cunoscut este elaborat de sociologul american
Albert Cohen. Lucrarea acestuia ,,Deviance and Control’’ îşi propune parcurgerea unei etape
spre o teorie generală a comportamentului deviant.
Cohen pune accentul pe influenţa factorilor sociali asupra devianţei. El formulează o teorie a
subculturilor delincvente.
Actul deviant este conceput ca o succesiune de etape, în interiorul cărora ,,actorul” are oricând
posibilitatea de a alege direcţia (criminală sau noncriminală) în funcţie de situaţia exterioară şi
de propria stare. Transpunând ideile lui Cohen intr-o schema grafică rezultă un traseu principal,
cel spre devianţă, din care se desprind, ca ramurile unui arbore, celelalte trasee, nondeviante,
spre care, la orice moment, din considerente diverse, individul poate să schimbe direcţia.
Datorită acestei reprezentări grafice modelul de trecere la act conceput de Cohen este cunoscut
în doctrină sub denumirea de ,,arbore’’.
Teoria reţinerii
Autorul teoriei este Walter C. Reckless, care declară din start că teoria sa reprezintă o
explicaţie noncauzală.
Explicaţiile lui Reckless se construiesc în jurul ipotezei potrivit căreia există o structură socială
externă de reţinere, precum şi un tampon interior. Ambele au aceeaşi menire, de a asigura o
apărare împotriva devierii indivizilor de la norma legală ori socială.
Autorul enumeră componentele reţinerilor externe şi pe cele ale reţinerilor interne. Atrage
atenţia că aceste componente nu sunt cauze, ci tampoane sau izolaţii cu rolul de a opri
presiunile, atragerile şi puseurile spre crimă.
În finalul explicaţiilor Reckless menţionează că din punct de vedere al cercetării ştiinţifice
teoria sa acoperă doar o zonă medie a fenomenului ea neputând fi aplicată extremelor
delincvenţei.
Între aserţiunile autorului şi argumentele care le însoţesc există un decalaj important. Astfel,
convingerea pe care autorul reuşeşte să o inducă cititorului că teoria sa este o teorie noncauzală
este foarte slabă. De asemenea, limitele între care este fixată aplicabilitatea teoriei sale reduc în
mod considerabil ipotetica ei valabilitate.
În afară de ideea renunţării la demersul etiologic, teoria reţinerii nu aduce o modificare esenţială
în peisajul general al gândirii criminologice.
. Teoria strategică
Autorul acestei teorii este Maurice Cusson. Principala lucrare în care se prezintă teoria reţinerii
este: ,,Delinquants pourquoi?’’. În analiza sa, autorul ia în calcul patru elemente esenţiale şi
anume:
- comportamentul - acesta este definit ca o secvenţă (succesiune ) de acte observabile în
mod direct şi interpretate în funcţie de această observaţie; analiza strategică este
interesată, după cum afirmă autorul, de ceea ce fac oamenii mai degrabă decât de ceea
ce sunt ei, acţiunea umană contează mai mult decât personalitatea.;
- rezultatele (rezultatele acţiunii) - prezintă o importanţă primordială în analiza
strategică; se face distincţie între rezultat în sensul de consecinţă a actului şi scop, adică
rezultatul pe care actorul stabileşte să-l atingă şi care este vizat anterior actului; se
propune ca în locul interogaţiilor cauzale să se pună problema: „ce aduce crima
autorului ei?”;
- raţionalitatea - analiza strategică prezumă capacitatea delincventului (ca şi a omului în
general) de a lua, până la un punct, decizii raţionale; aceasta înseamnă că el poate opta
pentru soluţia cea mai eficace, ţinând cont de ceea ce îl interesează şi de constrângerile
care i se impun; este principiul raţionalităţii limitate;
- conflictele - analiza strategică îl consideră pe delincvent drept un actor care decide
ţinând cont de acţiunea adversarilor săi; delincventul trebuie „să se bată pe două
fronturi”: împotriva victimei şi împotriva pedepsitorilor; fiecare delict ar trebui, deci, să
presupună din partea delincventului cel puţin două strategii: una utilizată faţă de victimă
şi una faţă de autoritate („pedepsitorul”).
În esenţă, Cusson apreciază că infractorul este un tip raţional care calculează cu luciditate, pune
în balanţă, avantajele şi riscurile pe care le presupune actul criminal. Dacă avantajele
(câştigurile) sunt considerate mari în raport cu riscurile asumate, are loc trecerea la actul
criminal.
Analiza strategică refuză orice explicaţie de tip cauzal si afirmă a nu fi interesată de trecutul şi
personalitatea infractorului ci doar de actul criminal în sine.
Un element important în analiza strategică îl reprezintă noţiunea de scop, utilizată în sensul de
rezultat propus de actor
Imposibilitatea unei teorii general valabile
După o jumătate de secol în care au dominat gândirea criminologică, teoriile cauzale au devenit
ţinta unor atacuri susţinute. În ultimele decenii nici o teorie etiologică nu a mai reuşit să se
impună în doctrină.
Cele mai vehemente critici împotriva etiologiei criminale au venit din direcţia criminologiei
dinamice care a preluat iniţiativa cercetării criminologice pe plan mondial.
Dacă este evident că teoriile cauzale au limitele lor explicative, nu este mai puţin adevărat că şi
teoriile dinamice au propriile lor limite. Prin criticile aduse explicaţiilor cauzale, teoriile
dinamice ajung să se contrazică pe sine.
Precum comportamentul uman în general, comportamentul criminal este de o mare
complexitate şi diversitate. Din această cauză, şi cu privire la comportamentul criminal, o teorie
general valabilă este imposibilă din punct de vedere logic.
Conjugarea diverselor eforturi explicative
Nu există o conduită criminală în abstract, există diverse conduite criminale concrete. Nici o
crimă nu seamănă cu cealaltă. Fiecare crimă reprezizntă un ,,univers’’ în sine.
Tocmai extraordinara diversitate a comportamentelor criminale face ca nici o explicatie, fie în
termeni cauzali, fie în termeni dinamici, să nu fie universal valabilă. Aceasta nu inseamnă însă
că nici o teorie nu este nici macar partial valabilă şi că nu există nici o posibilitate de intelegere
a fenomenului criminal. Dimpotrivă, cercetarile criminologice, de la începutul lor, au
reprezentat etape necesare de căutări şi acumulări. Teoriile criminologice trebuie în cele din
urmă să fie considerate mai ales ca nişte instrumente metodologice de interpretare.
În cercetarea criminologică trebuie abandonată opoziţia cauzal – noncauzal, deoarece, din punct
de vedere ştiinţific antagonismul este doar aparent.
De fapt, teoriile etiologice şi cele dinamice nu au nimic antagonic, ele se referă doar la două
faze distincte ale fenomenului criminal. Primele se referă, în special, la ce se întâmplă cu o
persoană până în momentul „trecerii la act” (cauzele care-l determină să adopte conduita
criminală), iar celelalte se referă la ce se întâmplă cu criminalul în momentul faptei, descriu
„trecerea la act” în sine. Sunt, de fapt, două viziuni care se completează reciproc.
Păstrându-şi fiecare identitatea, diferitele teorii trebuie să concureze la explicarea
comportamentului cirminal, nu să se nege reciproc. Valoarea unei teorii nu este asigurată doar
prin desfiinţarea alteia. Conjugarea eforturilor explicative pare astfel singura variantă viabilă în
stadiul actual al criminologiei.
