Piaţa Comună. Cele 4 libertăți de circulație Flashcards
Libera circulaţie a serviciilor
În ţările dezvoltate, sectorul terţiar are o importanţă din ce în ce mai mare: serviciile
reprezintă aproximativ 60% din PIB-ul ţărilor dezvoltate, circa 25% din volumul comerţului
mondial; serviciile presupun mişcarea internaţionala a consumatorilor (ex. turişti) sau a
furnizorilor de servicii (service, servicii medicale etc.); prestarea unor servicii are legătură cu
investiţiile directe de capital sau/si cu regimul mobilităţii persoanelor (vize, drept de rezidenta, de
lucru); unele dintre aceste servicii au constituit monopolul statului şi erau oferite de către un singur
furnizor, aşa cum a fost în general cazul întreprinderilor din sectorul public (electricitate, apa,
telecomunicaţii, transporturi feroviare), în absenta oricărei concurente; unele servicii au fost, şi
6
sunt, în general, supuse unor reglementari foarte stricte, severe, datorita implicaţiilor mari pe care
acestea le au asupra credibilităţii anumitor sectoare (bancar, al asigurărilor etc.);
Uniunea Europeana a început să liberalizeze serviciile în cadrul mai larg al integrării
economice şi al programului de realizare a Pieţei interne.
Libera circulaţie a persoanelor
Conceptele de coeziune economica şi sociala şi de cetăţenie europeana oferă cadrul legal
pentru libertatea de deplasare în oricare ţară a Uniunii Europene. Cetăţenii pot calatori în oricare
dintre tarile UE aşa cum ar calatori în propria lor tara (fără controlul paşaportului, fără declaraţie
vamala sau control vamal, fără a fi nevoiţi să treacă prin biroul de imigrări.). Ei pot opta pentru a
şi stabili rezidenţa şi pentru a munci în oricare din tarile UE, au dreptul de a vota şi de a candida
în alegerile municipale în tara în care si-au stabilit rezidenta. Interesele lor, când se afla în
străinătate, sunt aparate de ambasada oricărei tari a UE.
Libertatea de circulaţie a persoanelor în calitate de forţă de munca şi de factor de producţie
este o importantă componenta a Pieţei Interne şi se refera la libertatea de circulaţie a lucratorilor,
inclusiv a liber-profesioniştilor, o anumita politica a ocupării forţei de munca, calificarea
profesionala, condiţiile de munca, protecţia sănătăţii şi a securităţii la locul de munca, libertatea
de asociere, de informare, consultarea şi participarea angajaţilor la procesul de luare a deciziilor,
la tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor şi la protecţia sociala.
În acest sens, în iunie 1985 a fost semnat acordul Schengen1, între Franţa, Germania şi
BeNeLux; în 1990 a aderat şi Italia, în 1991 Spania şi Portugalia, în 1992 Grecia, apoi, Austria,
Finlanda, Danemarca şi Suedia. De asemenea, acest acord a fost semnat şi de o parte din statele
membre AELS: Elveţia, Norvegia şi Islanda. Două ţări nu au semnat acest acord: Marea Britanie
şi Irlanda.
Conform acordului Schengen: controalele la frontierele interne ale UE sunt rărite, se
înăspresc controalele la frontierele externe ale UE, este stabilită o politică comună pentru
acordarea vizelor, este stabilită o cooperare judiciară şi vamală între statele membre. Libera
circulaţie a forţei de muncă presupune 4 drepturi esenţiale: de a se prezenta la un concurs pe post
în altă ţară membră a UE, de a se deplasa liber pe teritoriul altui stat membru în acest scop, de a
putea rămâne pe teritoriul altui stat membru în caz de angajare, de a se putea stabili definitiv pe
teritoriul altui stat membru; în ceea ce priveşte profesiile liberale, aceştia au dreptul de a se stabili
în mod liber pe teritoriul statelor membre ale UE.
Libera circulaţie a capitalului
Principalele forme ale mişcării capitalului sunt investiţiile directe (construirea de
întreprinderi în diferite ramuri), plasamentele de portofoliu (titluri: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de
tezaur) şi depozite bancare în străinătate.
Tratatul de la Roma prevedea liberalizarea circulaţiei capitalului ca o componentă a
viitoarei Pieţe comune.
Procesul liberalizării capitalului a avut loc lent şi treptat, prioritate acordându-se
liberalizării comerţului cu bunuri. Primele două directive asupra liberalizării capitalului, din 1960
şi 1962, aveau în vedere mişcarea capitalului sub formă de investiţii directe, credite comerciale pe
termen scurt, comerţ cu acţiuni cotate la bursa. Restricţiile impuse se refereau la emiterea şi
plasarea de acţiuni, restricţii pe motive de balanţă de plăţi.
Schimbările apărute în sistemul monetar internaţional constau în apariţia „euromonedelor”,
dezvoltarea pieţei capitalului privat, trecerea de la sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri
flotante, crearea Sistemului Monetar European.
Liberalizări ale capitalului au avut loc în Germania, Olanda, Luxemburg şi Belgia, urmate
mai târziu de Regatul Unit (1979) şi Danemarca (1985). Franţa şi Italia au invocat clauze de
salvgardare pentru o perioadă mai lungă în timp ce noii veniţi – Grecia, Portugalia şi Spania – au
menţinut restricţii în decursul unei perioade de tranziţie.
Cartea Albă din 1985, privind măsurile pentru desavârşirea Pieţei unice interne, se referea
la înlăturarea restricţiilor care mai existau asupra mişcărilor de capital şi crearea unei pieţe unice
a serviciilor financiare.
O directivă din iunie 1988, cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1990, a introdus o listă revizuită
de liberalizări necondiţionate de capital în care s-au inclus noi tranzacţii şi transferuri. La 1 iulie
1990, circulaţia capitalului în Comunitatea Europeană a devenit liberă.
