PROCEDURA PENALA PARTEA GENERALA Flashcards
separarea functiilor judiciare? art 3
(1) În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:
a) funcţia de urmărire penală;
b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
d) funcţia de judecată.
(2) Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
(3) În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea
unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de
judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c).
(4) În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele
necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
(5) Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(6) Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra
legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii.
(7) Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal constituite
prezumtia de nevinovatie? art 4
(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre
penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
aflarea adevarului? art 5
(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în
defavoarea suspectului ori inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în
favoarea suspectului ori inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod.
ne bis in idem? art 6
Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de
acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă
încadrare juridică.
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale? 7
(1) Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când
există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât
cele prevăzute la alin. (2) şi (3).
(2) În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale
dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.
(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după
introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului
competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
8
Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor
procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod
complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil
Dreptul la libertate şi siguranţă
9
(1) În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă.
(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.
(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege
asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii.
(4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal,
organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.
(5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de
libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
dreptul la aparare 10
(1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de
avocat.
(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare
pregătirii apărării.
(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată
despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.
(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face
nicio declaraţie.
(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către
părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.
(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private? 11
(1) Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane.
(2) Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate.
Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este necesară
într-o societate democratică.
Limba oficială şi dreptul la interpret? 12
(1) Limba oficială în procesul penal este limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa
instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română.
(3) Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se
asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune
concluzii în instanţă, prin interpret. În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului sau
inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea
pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ţine de soluţionarea cauzei.
(4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi în categoria
interpreţilor şi traducătorii autorizaţi, potrivit legii.
Aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu? 13
(1) Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei
în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.
(2) Legea procesuală penală română se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu
excepţiile prevăzute de lege.
Obiectul şi exercitarea acţiunii penale? 14
(1) Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit
infracţiuni.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.
(3) Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condiţiile legii.
Condiţiile de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale? 15
Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acesteia.
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale? 16
(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi
exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de
lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus
radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură
răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile
prevăzute de lege.
Stingerea acţiunii penale?17
(1) În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în
condiţiile prevăzute de lege.
(2) În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului
penal.
18 Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului
În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de
nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate
cere continuarea procesului penal.
19.Obiectul şi exercitarea acţiunii civile?
(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a
persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul
acţiunii penale.
(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă
împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
(3) Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă,
acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în
condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2), şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită,
tragerea la răspundere civilă delictuală.
(4) Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata
rezonabilă a procesului.
(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
- Constituirea ca parte civilă
(1) Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele
judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept.
(2) Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor
şi a probelor pe care acestea se întemeiază.
(3) În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligaţia de a consemna
aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere.
(4) În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), persoana vătămată sau
succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la
instanţa civilă.
(5) Până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate:
a) îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
b) mări sau micşora întinderea pretenţiilor;
c) solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai
este posibilă.
(6) În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea
pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile
civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau
instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu
pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să
încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din
oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt
prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.
(7) Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu
poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după
constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă.
(8) Acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile
civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru.
- Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente
(1) Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii
îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).
(2) Atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii
responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1).
(3) Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti
la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.
(4) Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le
prevede pentru inculpat.
- Renunţarea la pretenţiile civile
(1) Partea civilă poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile civile formulate, până la terminarea
dezbaterilor în apel.
(2) Renunţarea se poate face fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa de judecată.
(3) Partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi
pretenţii.
23.Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
(1) În cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
(2) Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii
civile.
(3) În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la
pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.
- Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori
(1) Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare
sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi
exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului
sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării.
(2) În caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă
rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în
drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat
cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
- Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
(2) Când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este
posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile.
(3) Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau
parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
(5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi,
lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii
prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă
(6) Instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în
drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz,
partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul
prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2).
26.Disjungerea acţiunii civile
(1) Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, când soluţionarea acesteia determină depăşirea
termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. Soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei
penale.
(2) Disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor.
(3) Probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse.
(5) Încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă.
27.Cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă
1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia
pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce
acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.
(3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să
introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului
penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă în condiţiile prevăzute la alin. (7).
(4) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să
părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă
punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare.
Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă.
(5) În cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu
a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.
(6) Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea
prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.
(7) În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii
penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
- Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal
(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care
judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este
legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa
prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
(2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru
judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a
vinovăţiei acesteia.
- participantii in procesul penal
Participanţii în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali,
precum şi alţi subiecţi procesuali.
- organele judiciare
Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
a) organele de cercetare penală;
b) procurorul;
c) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
d) judecătorul de cameră preliminară;
e) instanţele judecătoreşti.
- avocatul
Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii
procesuali în condiţiile legii.
- partile
(1) Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară.
(2) Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
- Subiecţii procesuali principali
(1) Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată.
(2) Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le
acordă numai acestora.
- Alţi subiecţi procesuali
În afara participanţilor prevăzuţi la art. 33, sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul,
agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de
lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
35.Competenţa judecătoriei
(1) Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe.
(2) Judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
- Competenţa tribunalului
(1) Tribunalul judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, 2561
, 263, 282, art. 289-294,
art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane;
c) infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin
lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare;
c
1
) infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare;
c
2
) infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Parchetul European, potrivit
Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO);
d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
(2) Tribunalul soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi
contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege.
(3) Tribunalul soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
- Competenţa tribunalului militar
(1) Tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel
inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
(2) Tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege
38.Competenţa curţii de apel
(1) Curtea de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care
funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de
Conturi, precum şi auditori publici externi;
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului
cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
g) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul
Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori;
h) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
(2) Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de
tribunale.
(3) Curtea de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele din circumscripţia sa, altele
decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunale în cazurile prevăzute de lege.
(4) Curtea de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
- Competenţa curţii militare de apel
(1) Curtea militară de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445, săvârşite de militari;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de militari;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care
funcţionează pe lângă aceste instanţe.
d) infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali;
e) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
(2) Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare.
(3) Curtea militară de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din
circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de acestea în cazurile
prevăzute de lege.
(4) Curtea militară de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
- Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile
săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de
judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii
de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste
instanţe.
(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă
de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum
şi recursurile în interesul legii.
(4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa
superioară comună instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de
strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de
curţile de apel în cazurile prevăzute de lege.
(5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
- Competenţa pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României
(1) Competenţa după teritoriu este determinată, în ordine, de:
a) locul săvârşirii infracţiunii;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la
momentul la care a săvârşit fapta;
d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
(2) Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în
parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
(3) În cazul în care, potrivit alin. (2), o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanţe, oricare
dintre acestea este competentă să o judece.
(4) Când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două
sau mai multe instanţe dintre cele prevăzute la alin. (1), competenţa revine instanţei mai întâi sesizate.
(5) Ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt
sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
(6) Infracţiunea săvârşită pe o navă sub pavilion românesc este de competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel.
(7) Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
(8) Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar
competenţa nu se poate determina potrivit alin. (1), competenţa este cea prevăzută la alin. (4).
- Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României
(1) Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României se judecă de către instanţele în a căror
circumscripţie se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului
persoană juridică.
(2) Dacă inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracţiunea este de competenţa
judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte cazuri, de instanţa
competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul Bucureşti, în afară de cazul când prin lege
se dispune altfel.
(3) Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port
român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(4) Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc
de aterizare pe teritoriul român.
(5) Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român,
competenţa este cea prevăzută la alin. (1) şi (2), în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
- Reunirea cauzelor
(1) Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de
infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
(2) Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în următoarele situaţii:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană;
b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane;
c) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna
înfăptuire a justiţiei.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care în faţa aceleiaşi instanţe sunt mai multe cauze
cu acelaşi obiect.
- Competenţa în caz de reunire a cauzelor
(1) În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine,
potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine
instanţei mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competenţa aparţine
unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
(2) Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care
a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a
pronunţat achitarea.
(3) Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă
infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor
instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
(4) Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile.
(5) Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad
competente potrivit art. 41 şi 42.
45.Procedura de reunire a cauzelor
1) Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate şi din oficiu de către instanţa competentă.
2) Cauzele se pot reuni dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii,
sau în faţa instanţei de apel.
(3) Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.
- Disjungerea cauzelor
(1) Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune
disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor.
47.Excepţiile de necompetenţă
(1) Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei
competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii definitive.
(2) Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente
potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti.
(3) Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată în condiţiile alin. (2).
(4) Excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de
către părţi.
- Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului
(1) Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă
să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:
a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
b) s-a dat citire actului de sesizare a instanţei.
(2) Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia
infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1).
- Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei
(1) Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după
schimbarea încadrării juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.
(2) Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage
necompetenţa instanţei, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
- Declinarea de competenţă
(1) Instanţa care îşi declină competenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate
ca fiind competentă prin hotărârea de declinare.
(2) Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i
s-a trimis cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa
care şi-a declinat competenţa.
(3) În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile
dispuse se menţin.
(4) Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.
- Conflictul de competenţă
(1) Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină
competenţa reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară comună.
(2) Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a
declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din
urmă competenţa.
(3) Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de părţi.
(4) Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă.
(5) Instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi
efectuează actele ce reclamă urgenţă.
(6) Instanţa ierarhic superioară comună se pronunţă asupra conflictului de competenţă, de urgenţă, prin
încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
(7) Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de
competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară
comună, trimite dosarul instanţei superioare comune.
(8) Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara
necompetentă, cu excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa altor instanţe.
(9) Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3).
- Chestiunile prealabile
(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar
dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa
de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare
la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
(3) Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii.
07/04/2021 - alineatul a fost declarat parţial neconstituţional prin Decizie 102/2021.
- Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte
sesizări privind:
a) măsurile preventive;
b) măsurile asigurătorii;
c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a
altor procedee probatorii potrivit legii;
f) procedura audierii anticipate;
g) alte situaţii expres prevăzute de lege.
- Competenţa judecătorului de cameră preliminară
Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei
acesteia:
a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire
penală;
c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
- organele de urmarire penala
(1) Organele de urmărire penală sunt:
a) procurorul;
b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
c) organele de cercetare penală speciale.
(2) Procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită
atribuţiile în cadrul Ministerului Public.
(3) În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii:
a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată;
c) exercită acţiunea penală;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege:
e) încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii;
f) formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
(4) Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din
Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform
al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului
desemnat în acest sens.
(5) Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile
legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
(6) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară
activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
56.Competenţa procurorului
(1) Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a
organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele
de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
(2) Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le
supraveghează.
(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror…
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie sau curţii de apel;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal
c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare
a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
(4) Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul
militar.
(5) Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea
penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor
comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44.
(6) Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de
la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza cu excepţia cazurilor în
care legea prevede altfel
- Competenţa organelor de cercetare penală
(1) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice
infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin.
(5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari
sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către
personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei
ori a personalului.
58 Verificarea competenţei
(1) Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare.
(2) Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală,
dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent.
(3) Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de
îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
59 Extinderea competenţei teritoriale
Când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se
face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze ori poate dispune
efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare.
(2) În cuprinsul aceleiaşi localităţi, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, efectuează toate
actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale.
- cazurile urgente
Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire
penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa acestuia.
Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
61 Actele încheiate de unele organe de constatare
(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate
să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, cât şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale
altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor
a căror respectare o controlează, potrivit legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice,
instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu
serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor;
c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării
atribuţiilor prevăzute de lege.
(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de
ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au
dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată
organelor de urmărire penală.
(3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat
explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna
în procesul-verbal.
(4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire
penală.
(5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de
urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
62 Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave
(1) Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor
şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care
le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau
aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute la art. 61.
(2) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de
îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
(3) În cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale
sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală.
(4) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de
urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrati
63 dispozitii comune
(1) Dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
(2) Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală.
(3) Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în condiţiile prevăzute la art. 41 se efectuează de către organul
de urmărire penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel.
01/02/2014 - alineatul a fost modificat prin Lege 255/2013
(4) Conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior
comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se
stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. În
cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care sa ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află
organele de cercetare penală.
64.Incompatibilitatea judecătorului
(1) Judecătorul este incompatibil dacă:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art.
177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul
acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură
desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;
f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
(2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la
gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.
(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze
într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară,
la judecata în fond sau în căile de atac.
(5) Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în
judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.
(6) Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea
contestaţiei.
- Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului
(1) Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) -d) şi f) se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.
(2) Dispoziţiile art. 64 alin. (1) se aplică magistratului-asistent şi grefierului.
(3) Dispoziţiile art. 64 alin. (2) se aplică procurorului şi magistratului-asistent sau, după caz, grefierului, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii completului de judecată.
(4) Procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate, în aceeaşi cauză, să exercite funcţia de
urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanţă şi în căile de atac.
- abtinerea
(1) Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului
care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul
penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul abţinerii.
(2) Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa
cazului de incompatibilitate.
- recuzarea
(1) În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, părţile, subiecţii
procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existenţa cazului
de incompatibilitate.
(2) Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a
procurorului sau a judecătorului care efectuează activităţi judiciare în cauză. Este inadmisibilă recuzarea
judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul recuzării magistratului-asistent şi grefierului.
(4) Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în parte, a cazului
de incompatibilitate invocat şi a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării cererii. Cererea de
recuzare formulată oral se consemnează într-un proces-verbal sau, după caz, în încheierea de şedinţă.
(5) Nerespectarea condiţiilor prevăzute la alin. (2) - (4) sau formularea unei cereri de recuzare împotriva
aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate cu aceleaşi temeiuri de fapt invocate într-o cerere
anterioară de recuzare, care a fost respinsă, atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. Inadmisibilitatea se
constată de procurorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.
(6) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul în faţa căruia s-a
formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive.
- Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
(1) Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră
preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.
(2) Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt
complet de judecată.
(3) Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată.
(4) Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de
cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată.
(5) Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază
necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice
verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei
recuzare se solicită.
(6) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile
dispuse se menţin.
(7) Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.
(8) Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi
instanţe sau, în cazul instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu
aceeaşi specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.
(9) La instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se
poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa
ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia
de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi
de apel învecinate.
(91
) În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei
este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a acestei instanţe,
soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu
există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă
instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din
circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
(10) Dispoziţiile alin. (8) - (91
) se aplică în mod corespunzător şi în cazul soluţionării abţinerii sau recuzării
judecătorului care face parte din completul de judecată.
- Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală
(1) Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă procurorul
care supraveghează urmărirea penală.
(2) Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este
adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu
lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.
01/02/2014 - alineatul a fost modificat prin Lege 255/2013
(3) Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă
niciunei căi de atac.
(4) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile
dispuse se menţin.
- Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului
(1) În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic
superior.
(2) Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului
ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a
formulat cererea de recuzare.
(3) Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore.
(4) Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.
(5) Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua
acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.
(6) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile
dispuse se menţin.
- temeiul stramutarii
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută
judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută
judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă
de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor
instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a
ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară
de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea
judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.
- Cererea de strămutare şi efectele acesteia
(1) Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.
(2) Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de
strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept.
(3) La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.
(4) În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.
(5) Cererea se înaintează de îndată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente împreună
cu înscrisurile anexate.
(6) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele
instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află
cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.
Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii
de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic
superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
(7) În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru
aceleaşi motive.
(8) Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei.
- Procedura de soluţionare a cererii de strămutare
(1) Soluţionarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică, cu participarea procurorului, în cel
mult 30 de zile de la data înregistrării cererii.
(2) Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că
părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii.
(3) În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel se face menţiune expresă despre
efectuarea încunoştinţărilor, ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora.
(4) Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea cererii. În cazul în care inculpatul se află în stare de arest
preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate dispune
aducerea acestuia la judecarea strămutării, dacă apreciază că prezenţa sa este necesară pentru soluţionarea
cererii.
(5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă acordă cuvântul părţii care a formulat
cererea de strămutare, celorlalte părţi prezente, precum şi procurorului. Dacă procurorul a formulat cererea,
acestuia i se acordă primul cuvântul
- solutionarea cererii
(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de
strămutare prin sentinţă.
(2) În cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării
cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune
strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită
strămutarea din circumscripţia sa.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele
îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza.
(4) Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate
de îndată despre admiterea cererii de strămutare.
(5) Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea
pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.
(6) Sentinţa prevăzută la alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac.
75 Alte dispoziţii
(1) După strămutarea cauzei, contestaţiile şi celelalte căi de atac se judecă de instanţele
corespunzătoare din circumscripţia instanţei la care s-a strămutat cauza.
(2) Prevederile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară.
(3) Când strămutarea se dispune în cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se efectuează
de către instanţa la care s-a strămutat cauza, iar procurorul căruia i-a fost restituit dosarul, dacă dispune din
nou trimiterea în judecată, va sesiza tot instanţa la care s-a strămutat cauza, cu excepţia situaţiei în care
aceasta nu mai este competentă.
(4) În cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de
desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanţa corespunzătoare în grad celei care a soluţionat fondul din circumscripţia celei la care s-a strămutat cauza, indicată prin decizia de
desfiinţare.
- Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauze
1) Procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă curte de
apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în
care se va emite rechizitoriul.
(2) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curţii de apel competente să
desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă, care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul.
(3) Dispoziţiile art. 71 se aplică în mod corespunzător.
(4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea în camera de
consiliu, în termen de 15 zile.
(5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere motivată, fie
respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
(6) Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea
nu este supusă niciunei căi de atac.
(7) În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei formulate, în aceeaşi
cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
- suspectul
Persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect.
- drepturile suspectului
Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
- persoana vatamata
Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numeşte
persoană vătămată.
- Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate
(1) În situaţia în care în cauză există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese
contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul
în care persoanele vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului
penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un
avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi comunicată persoanelor
vătămate, care trebuie să încunoştinţeze, în termen de 3 zile de la primirea comunicării, procurorul sau instanţa
în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de
către persoanele reprezentate.
(2) Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate drepturile recunoscute de lege acestora.
81 Drepturile persoanei vătămate
În cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă,
cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie
electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;
g
1
) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu
poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot folosi mijloace tehnice de comunicare, dacă se
apreciază că acest lucru este necesar şi că nu împiedică exercitarea drepturilor persoanei vătămate;
g
2
) dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de netrimitere în
judecată, atunci când nu înţelege limba română;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege.
(2) Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze
despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor
- inculpatul
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală devine parte în procesul penal şi se
numeşte inculpat
- drepturile inculpatului
În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să
dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a
1
) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie,
dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate
comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g
1
) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege.
- partea civila
(1) Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul
penal şi se numeşte parte civilă.
(2) Au calitatea de parte civilă şi succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal.
- drepturile partii civile
(1) În cursul procesului penal, partea civilă are drepturile prevăzute la art. 81.
(2) Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei
persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în aceeaşi cauză.
(3) Dispoziţiile art. 80 se aplică în mod corespunzător în cazul în care există un număr foarte mare de părţi
civile.
- partea resp civ
Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte,
singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte
în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.
- drepturile pers resp civ
) În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81.
(2) Drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.
- avocatul
(1) Avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în
condiţiile legii.
(2) Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal:
a) soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;
b) martorul citat în cauză;
c) cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror;
d) o altă parte sau un alt subiect procesual.
(3) Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor
procesuali principali.
(4) Părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi
avocat.
89 Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului
(1) Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul
urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi
aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este
prezent.
(2) Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidenţialitatea
comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază şi securitate, fără să fie
interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obţinute cu încălcarea prezentului alineat se exclud.
90 Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Asistenţa juridică este obligatorie:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când
este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării
medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;
c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
- AVOCATUL DIN OFICIU
(1) În cazurile prevăzute în art. 90, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, organul
judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
(2) În tot cursul procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte
nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea
tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl
înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări
efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă. În
cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de
judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor
drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască,
acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
(3) Avocatul din oficiu desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar,
asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză.
(4) Delegaţia apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.
(5) Dacă la judecarea cauzei avocatul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. (2), cauza se amâna
- Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului
(1) În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală, cu excepţia
a) situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul
IV;
b) percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante.
(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de
urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin
notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că
acesta a fost încunoştinţat în condiţiile alin. (2).
(4) Avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii.
(5) În cazul efectuării percheziţiei domiciliare, încunoştinţarea prevăzută la alin. (2) se poate face şi după
prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează să fie percheziţionată.
(6) În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire
penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar actul este semnat şi de
avocat.
(7) În cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele
dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri,
memorii, excepţii şi obiecţiuni.
(8) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru
pregătirea şi realizarea unei apărări efective.
93 Asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
(1) În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile
civilmente are dreptul să fie încunoştinţat în condiţiile art. 92 alin. (2), să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală în condiţiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune
memorii. Dispoziţiile art. 89 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
(2) Avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul prevăzut la art.
92 alin. (8).
(3) În cursul judecăţii, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente exercită
drepturile persoanei asistate, cu excepţia celor pe care aceasta le exercită personal, şi dreptul de a consulta
actele dosarului.
(4) Asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(5) Când organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea civilă sau partea
responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru desemnarea unui
avocat din oficiu.
- consultarea dosarului
(1) Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului
pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.
(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii
din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.
(3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil. Acest
drept poate fi delegat organului de cercetare penală.
(4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar
putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. După punerea în mişcare a acţiunii penale,
restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile.
(5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului.
(6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale
subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.
(7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul
dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind
măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.
(8) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părţilor şi al subiecţilor
procesuali principali de a consulta dosarul.
- dreptul de a formula plangere
(1) Avocatul are dreptul de a formula plângere, potrivit art. 336-339.
(2) În situaţiile prevăzute la art. 89 alin. (2), art. 92 alin. (2) şi art. 94, procurorul ierarhic superior este obligat să
rezolve plângerea şi să comunice soluţia, precum şi motivarea acesteia, în cel mult 48 de ore.