Criminologie Flashcards
- Evoluția științei criminologice.
De-a lungul istoriei, societatea a luptat în mod constant împotriva criminalității, considerată drept cel mai mare flagel al tuturor timpurilor. De asemenea, există exemple de zone în care criminalitatea era absentă complet, în special în centrele religioase unde cultura lor excludea comportamentul deviant de la normele generale.
Apare o nouă fază în evoluția mecanismelor de reacție împotriva încălcării normelor sociale stabilite, în urma: apariției “răzbunării sângelui”; consolidării și centralizării puterii liderului.
Apariția criminologiei ca știință este legată de publicarea în 1876 a lucrării medicului legist și
antropologului italian Cesare Lombroso “Omul delincvent”.
Această știință investighează nu numai modelele de comportament infracțional individual și legitățile infracțiunilor, ci și fenomenul criminalității ca o problemă socială complexă și de masă.
Deşi criminologia, ca ştiinţă, s-a constituit abia în sec. al XIX-lea, spiritul uman a fost preocupat, cu mult înainte, să analizeze şi să formulize explicaţii privind fapta criminală şi autorul ei. Această preocupare este reflectată în lucrări filozofice, literare şi chiar juridice ale antichităţii.
Platon, în opera sa “Statul” remarca drept cauze ale crimelor, ignoranţa, lipsa de cultură, educaţia slabă şi “greşita organizare a statului”.
Aristotel, expunându-şi concepţia despre crimă, aprecia că aceasta este săvârşită când autorul, evaluând între plăcere şi durere va concluziona fie că riscul de a fi pedepsit este redus, fie că pedeapsa este inferioară avantajelor, plăcerilor pe care crima le aduce. El enumera, de asemenea, printre cauzele criminalităţii, sărăcia.
Cicerone, Quintilian şi Seneca (sec.I.î.e.n.) în Roma antică, s-au inspirat de la filozofii greci şi examinând problema consecinţelor pedepsei, au pus în evidenţă rolul preventiv al aplicării acesteia, atât prin îndreptarea autorului cât şi prin inhibarea manifestărilor antisociale ale celorlalţi membri ai societăţi.
Evului Mediu i-a fost caracteristică o viziune diabolică asupra crimei, însă treptat, gânditorii aceleiaşi epoci au început să dezvolte un spirit nou, al Renaşterii care a iluminat secolele următoare.
- Formarea criminologiei ca știință.
În dezvoltarea criminologiei pot fi delimitate 3 perioade:
I. perioada clasică (din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea pînă la sf. sec. al XIX-lea);
II. perioada pozitivistă (de la sf. sec. al XIX-lea pînă în anii ’20 ai sec. al XX-lea);
III. perioada contemporană ori pluralistică (din anii ’30 ai sec. al XX-lea şi pînă în
prezent).
* Prima etapă e marcată de activitatea celebrului medic militar italian Cesare Lombroso, care a publicat în anul 1876 lucrarea intitulată “Omul delincvent”
* A doua etapă este legată de activitatea Enrico Ferri, care în lucrarea sa “Sociologia criminală”, apărută în a.1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalității.
* A treia etapă este marcată de activitatea magistratului Raffaelo Garofalo, lucrarea sa „Criminologia” reprezentând momentul naşterii criminologiei ca ştiinţă.
Criminologia constituie o ramură a ştiinţei care cercetează criminalitatea, în vederea elaborării metodelor de prevenire a crimelor
Școli criminologice:
Școala Lyoneza sau Școala mediului Social de către Alexandre Lacassagne
Şcoala geografică sau cartografică a fost reprezentată de Lambert Adolphe Jaques Quetelet (1796-1874) Şcoala interpsihologică a fost fondată de criminologul francez Gabriel Tarde (1843-1904) magistrat de carieră, autor al lucrărilor “Criminalitatea comparată” (1886) şi “Legile imitaţiei” (1890).
Şcoala socialistă este reprezentată de orientarea filozofico criminologică născută în
jurul lui Karl Marx (1818-1883) şi Frederich Engels (1820-1895).
Şcoala sociologică l-a avut ca principal reprezentant pe sociologul francez Emile Durkheim (1858-1917), considerat unul din fondatorii sociologiei.
- Obiectul de studiu al criminologiei.
Obiectul de studiu al criminologiei cuprinde totalitatea fenomenelor legate de crimă, inclusiv:
* crima ca mod de interacţiune cu alţi indivizi, comportament uman sau element constitutiv al criminalităţii;
* criminalitatea ca fenomen de masă, caracterizat prin forme specifice de manifestare, legi sociale proprii de existenţă sau structură internă variabilă;
* criminalul, inclusiv constituţia lui bio-psiho-socială sau tiparele comportamentale în diverse situaţii şi condiţii;
* consecinţele crimelor şi ale criminalităţii, impactul lor asupra societăţii, forţa distructivă a unor tipuri de criminalitate şi tipuri de crimă sau pierderile umane;
* victima, incluzând caracteristicile fizice, de personalitate şi sociale sau rolul lor în producerea crimelor;
* patologiile sociale, din care face parte şi comportamentul criminal, precum esenţa comună, structura sau influenţa reciprocă;
* factorii determinanţi ai crimelor şi ai criminalităţii, natura lor, puterea de influenţă, rolul genetic sau poziţia în lanţul cauzal şi determinativ;
* posibilităţile de cunoaştere, prevedere sau prevenire a fenomenelor criminale.
Criminologia studiază şi probleme ce nu ţin de obiectul ei:
* Pronosticarea criminalităţii.
* Statistica juridico-penală
* Metodologia cercetării criminalităţii.
* Factorii sociali negativi care favorizează criminalitatea
- Scopul și funcțiile criminologiei.
Scopul criminologiei este determinat de obiectul ei de studiu, raporturile
criminologiei cu alte discipline, mai ales cu ştiinţele penale, precum şi de particularităţile
specifice ale cercetării criminologice.
Scopul general al criminologiei este fundamentarea unei politici penale eficiente în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional..
Criminologia îndeplineşte următoarele funcţii:
* metodologică - se ocupă de elaborarea metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumentelor de cercetare și analiză în criminologie, contribuind la dezvoltarea cunoașterii
științifice în general
* descriptivă - are ca obiectiv explicarea caracteristicilor definitorii ale fenomenului criminalității și a corelației dintre aceasta și factorii politici, economici, culturali, demografici și alții.
* explicativă - constă în a identifica și explica natura, esența și cauzele care duc la apariția infracțiunilor, precum și a condițiilor care le favorizează.
* predictivă - constă în elaborarea prognozelor referitoare la evoluția criminalității și a activității anticrimă
* preventivă - constă în prevenirea criminalității prin studierea cauzelor și elaborarea de măsuri de tratament și combatere a acestora.
* educativă - constă în instruirea specialiștilor în acest domeniu, dar și contribuția la instruirea specialiștilor din alte domenii ale activității anticrimă, precum polițiști sau juriști, precum și educarea populației în ceea ce privește criminologia.
- Sistemul criminologiei.
Sistemul criminologiei este definit, la fel ca orice alt sistem, prin trei caracteristici
principale: 1) compus din două sau mai multe elemente componente; 2) elementele
componente sunt interconectate și interdependente; 3) împreună, aceste elemente
formează o entitate cu o calitate absolut nouă.
Sistemul criminologiei este compus din două componente distincte: ştiinţa
criminologiei şi disciplina didactică. Acestea sunt interconectate şi depind unele de altele pentru a
furniza o înţelegere mai profundă a fenomenului criminal. Criminologia, ca ştiinţă unitară, se împartă într-o criminologie generală care studiază crima şi criminalul în general şi criminologie specială care studiază tipuri anume de crimă şi criminal.
Criminologia generală implică examinarea criminalității ca fenomen social sau de masă, inclusiv volumul, starea, întinderea și dinamica acesteia, precum și aspecte legate de criminal, crimă, mijloace de luptă împotriva criminalității, cauzele generale și mijloacele principale de combatere a acesteia. Oferă, de asemenea, informații generale despre criminali, cum ar fi criminalitatea în funcție de vârstă (minorilor, adulților), criminalitatea în funcție de sex (bărbaților și a femeilor).
Criminologia specială sau sectorială este o ramură a criminologiei care se concentrează pe studiul unor aspecte specifice ale criminalității, cum ar fi criminalitatea împotriva persoanei (omor, vătămare corporală, viol), criminalitatea împotriva proprietății (furt, tâlhărie, distrugere, înșelăciune) și studiul anumitor categorii de criminali (minoritari, femei, recidiviști, violență, criminalitatea organizată).
- Noțiunea de criminalitate și tipurile ei.
Termenul de “criminalitate” poate fi interpretat în două sensuri diferite:
Sensul larg - se referă la totalitatea infracțiunilor comise de-a lungul întregii istorii umane, pe întreg teritoriul globului. Această interpretare implică examinarea evoluției istorice a criminalității și a modului în care aceasta a afectat diverse culturi și societăți.
Sensul restrâns - se referă la totalitatea infracțiunilor comise într-o anumită perioadă de timp și într-o anumită regiune geografică. Această interpretare se concentrează pe analiza tendințelor criminale actuale și a factorilor care contribuie la apariția lor într-un context specific
Criminalitatea constituie un fenomen de masă, compus din comportamente umane, care urmăresc împlinirea unui interes particular în dauna interesului general sau dominant şi care rup relaţiile sociale fundamentale, formînd un proces social de dezorganizare a sistemului instituit de relaţii sociale şi de tulburare a vieţii sociale.
Formele criminalităţii, sunt de cinci feluri sau nivele:
* Criminalitatea sesizată se referă la totalitatea crimelor sau infracțiunilor care au fost săvârșite sau presupuse a fi săvârșite
* Criminalitatea descoperită se referă la totalitatea crimelor în care autorii sunt identificați și cunoscuți (sau bănuiți că sunt autorii adevărați).
* Criminalitatea deferită justiţiei se referă la totalitatea crimelor care au fost trimise pentru soluționare în instanța de judecată.
* Criminalitatea judecată se referă la totalitatea crimelor care au fost supuse examinării în instanța de judecată și pentru care a fost pronunțată o hotărâre definitivă.
* Criminalitatea neagră sau ocultă cuprinde totalitatea crimelor care nu sunt înregistrate, descoperite sau judecate, rămânând astfel necunoscute organelor și autorităților competente.
- Indicii de bază ai criminalității.
Criminalitatea reprezintă un fenomen de masă care se află într-o neîncetată transformare sub diverse laturi. Starea criminalităţii poate fi caracterizată și prin nivel, structură, dinamică, caracter, geografie etc.
Nivelul criminalităţii constituie numărul crimelor săvîrşite intr-un timp şi intr-un loc determinat
Dinamica este o categorie a criminalităţii care caracterizează modificările în structura, starea, caracterul şi geografia criminalităţii pe parcursul unei perioade determinate. Indicii de bază ai dinamicii criminalităţii sînt ritmul de creştere ori scădere a numărului de infracţiuni înregistrate.
Structura criminalităţii caracterizează organizarea internă a acestui fenomen şi dezvăluie tipuri de infracţiuni diferite sub aspect calitativ, comise pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.
Geografie a criminalităţii, prin care se subînţelege răspîndirea criminalităţii în anumite regiuni ale statului.
- Criminalitatea latentă.
Problema criminalității latente este una dintre cele mai importante și mai puțin
cercetate în criminologie.
Criminalitatea latentă este clasificată în trei tipuri:
* naturală - ne referim la infracțiunile care au fost săvârșite, dar nu au fost cunoscute sau raportate organelor de drept. Acestea sunt cazuri în care infractorii au reușit să evite descoperirea și urmărirea penală.
* sporadică - se referă la infracțiunile care au fost raportate sau cunoscute de organele de drept, dar care nu sunt înregistrate în evidențele oficiale din diverse motive.
* de frontieră - reprezintă infracțiunile care sunt săvârșite, dar nu sunt percepute de victime, deoarece acestea sunt adesea furturi sau alte infracțiuni mărunte care trec neobservate.
În criminologia occidentală sînt evidenţiate asemenea tipuri ale criminalităţii latente:
* Infracţiuni rămase în taină.
* Fapte antisociale cu caracter criminal, dar nerecunoscute ca atare (o parte a criminalităţii juvenile).
* Aşa-numita carieră criminală tainică – infracţiuni nedescoperite, săvîrşite de recidivişti şi criminali profesionişti.
Criminalitatea latentă constituie faptele antisociale rămase nedescoperite, neînregistrate sau nereclamate. Dar există infracţiuni care, deşi sînt descoperite, nu sînt înregistrate din anumite motive. Unele dintre ele, deşi sînt descoperite şi înregistrate, iarăşi, din anumite motive, nu ajung în judecată, ca urmare rămînînd în afara sferei de analiză criminologică
- Aspecte teoretice.
Crima constituie un comportament uman care urmăreşte împlinirea unui interes particular în dauna interesului general sau dominant şi care rupe relaţiile sociale fundamentale, dezorganizează şi tulbură viaţa socială.
Actul criminal este rezultatul unui set de acţiuni care încalcă valorile protejate de lege.
Cauzalitatea este principala formă de determinare în care un fenomen (cauza) generează un alt fenomen (efectul) în anumite condiții. Cauzalitatea este o formă de interacțiune între fenomene și procese și este studiată prin categoriile de “cauză, condiție, efect”, raportul “cauză-efect”, lanț cauzal, sistem cauzal, raportul între condiție și cauză/efect și legătura inversă între efect și cauză/condiții. Cauzalitatea este esența determinării și răspunde la întrebarea de ce s-a produs un eveniment
Criminogeneza este ansamblul etiologiilor (cauzelor) societății contemporane care stau la baza criminalității și a creșterii continue a acesteia.
Cauze ale criminalităţii sunt fenomenele sociale și psihologice care duc direct la apariția și răspândirea criminalității și infracțiunilor.
Interacțiunea “cauză-efect”. Fiecare cauză are propria sa cauză, iar fiecare efect este, la rândul său, o cauză pentru alt efect. Poate avea loc în prezența unui set de fenomene și circumstanțe care favorizează sau dimpotrivă, frânează producerea efectului. Astfel, condițiile pentru criminalitate sunt fenomene care nu generează criminalitatea și infracțiunea, dar contribuie, facilitează și amplifică apariția și realizarea cauzei acestora. În funcție de conținutul lor, cauzele au un caracter
social-psihologic predominant, în timp ce condițiile pot fi economice, politice, demografice, ideologice, juridice, de management, organizatorice etc.
- Influența mediului asupra personalității în calitate de cauză a infracțiunilor.
În literatura de specialitate, adesea se pune accent pe influenţa criminogenă a mediului asupra persoanei, în special a micromediului – sfera unde individul comunică nemijlocit. În aceeaşi ordine de idei, micromediul este considerat un factor static, existent în momentul ori înaintea comiterii (faptei) infracţiunii. Când sunt examinaţi factorii criminogeni ce contribuie la formarea personalităţii infractorului este nominalizat neapărat rolul climatului familial, de la locul de muncă, studii etc
Comunicarea cu alte persoane pentru fiecare individ are importanţă diferită. Oricare grup poate deveni etalon, dar importanţă criminogenă au, în primul rînd, grupările criminale şi asociale.
Situaţia criminogenă reprezintă interacţiunea dintre persoană şi realitatea socială, având caracteristici deosebite. Poate fi cercetată ca element al mediului social, care contribuie la comiterea infracţiunilor.
După volum, situaţia criminogenă poate fi locală, adică referitoare la o singură persoană, ori la un cerc
restrîns de persoane şi poate fi creată prin acţiuni atît legale, cît şi ilegale ale subiectului ori ale altor persoane.
- Factorii criminogeni și clasificarea lor.
Ciobanu Ig. face următoarea analiză a factorilor care determină sau generează
criminalitatea, clasificându-i în:
* factori ereditari (antropologici) - Ereditatea fiziologică se referă la transmiterea trăsăturilor fiziologice, în timp ce cea psihologică se referă la transmiterea trăsăturilor și facultăților mentale. Din cercetările și experiențele făcute s-a constatat că ereditatea joacă un rol important în dezvoltarea tendințelor criminale la indivizi
* factori geografici - Criminalitatea este influențată de factori geografici, cunoscuți și sub numele de
factori fizici, meteorici, cosmici și teluri (sau cosmo-telurici), care formează mediul fizic în ansamblu. Climatul, solul, aerul, lumina, căldura, frigul, umezeala și condițiile atmosferice sunt elemente cu o influență esențială asupra organismelor, inclusiv asupra oamenilor.
* factori economici - relațiile economice sunt considerate factorul primar care generează criminalitatea, deoarece acestea determină toate celelalte tipuri de relații pozitive sau negative în societate. Nivelul de trai are un impact direct asupra infracționalității, deoarece o reducere a nivelului material de viață al oamenilor îi determină să comită infracțiuni patrimoniale pentru a ameliora situația lor financiară.
* factori demografici - Statisticile au arătat că exploziile în rata natalității, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică și socială a populației sunt factori importanți în creșterea criminalității.
* factori psihologici - psihologia joacă un rol important în analizarea comportamentului infracțional, examinând particularitățile psihice și deficiențele de personalitate ale infractorilor.
* factori socio-culturali - Cauzele crimei trebuie căutate în complexitatea relaţiilor dintre individ şi mediul său extern, inclusiv în contextul social și economic în care trăiește. Relaţiile naţionale şi statutul etnic, discriminarea, religia, nivelul de instruire școlară, profesia, starea civilă și impactul activităţilor din timpul liber.
* factori politici - un factor criminogen important îl constituie neînţelegerile între diferite ramuri ale aparatului de stat, mai cu seamă în sfera legislativă, executivă şi judiciară.
- Conceptul de personalitate a infractorului
Personalitatea infractorului reprezintă una din problemele cardinale ale obiectului de studiu a criminologiei pe motiv că ea operează cu acest concept ca variantă a personalităţii umane. Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, ce cuprinde noţiunea psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului. Personalitatea este un sistem biopsihosociocultural, constituit fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii sale
Bio - nivelul de hormoni, neurotransmițători și anumite structuri ale creierului, caracteristici fizice ale infractorului
Psiho - personalitatea și traumele sale psihologice, tulburările de personalitate, inteligenta și stima de sine
Social - sărăcia, disfuncționalitatea familială și lipsa de educație
Gh. Gladchi subliniază că personalitatea infractorului poartă în sine cauzele săvârșirii infracțiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism al comportamentului criminal, iar particularitățile sale care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.
- Structura și trăsăturile principale ale personalității infractorului
Studiind personalitatea infractorului noi ne creăm o impresie mai profundă și certă în cunoaşterea trăsăturilor generale ale lui: aspectele fizice (anatomice şi fiziologice), psihologice şi sociologice.
Conceptul de personalitate a infractorului include și acelea trăsături ale persoanei, care caracterizează subiectul activ al unei infracţiuni. E vorba atît de individualitatea acestuia, vîrsta, capacitatea de răspundere penală, cît şi de anumite trăsături speciale, de natură relaţională, specifice statutului social personal al făptuitorului, de relaţiile sale cu victima etc.
Reieşind din tezele criminologice ale lui K. Platonov, toţi factorii personalităţii pot fi clasificaţi în 5 substructuri care caracterizează:
1. Mediul de manifestare a personalităţii (necesităţi, interese, motive, directive, idealuri, concepţii şi obişnuinţe).
2. Statutul social şi rolul social (muncitor sau student, şef sau subaltern, celibatar sau căsătorit, apt de muncă sau inapt). Rolul social ţine de statutul omului, de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale.
3. Gradul pericolului social prezentat de individ (intensitatea activităţii infracţionale).
4. Aspectul moral-psihologic (moral: particularităţile morale şi conceptuale, părerile, convingerile, scopurile ş.a.; psihologic: trăsăturile emoţionale, volitive şi intelectuale, existenţa unor anomalii psihice).
5. Fiziologia personalităţii (sexul, vîrsta, starea sănătăţii, particularităţile constituţiei)2
- Raportul dintre social și biologic în structura personalității infractorului
Unii criminologi afirmă că există anumite predispoziţii biologice care pot determina un individ să devină infractor, precum o predispoziţie genetică, o anomalie neurologică sau o tulburare endocrină. În această abordare, se susţine că aceşti factori biologici pot fi identificaţi şi că această cunoaştere poate fi folosită în prevenirea infracţionalităţii. În literatura de specialitate există mai multe opinii cu privire la corelația dintre social și biologic în comportamentul criminal. Este clar că omul este un produs social, o ființă socială, iar comportamentul său este determinat de condițiile sociale. Totuși, nu putem fi de acord cu ideea că factorii biologici nu joacă niciun rol în dezvoltarea omului.
Socialul și biologicul în personalitatea infractorului nu se exclud reciproc, ci se completează. Integritatea umană, dotată atât cu calități sociale, cât și biologice, se bazează pe interacțiunea dialectică a socialului și biologicului, aceleași legi fiind caracteristice și pentru personalitatea criminală.
- Formarea personalității infractorului
Formarea personalităţii infractorului este un proces complex care cuprinde mai multe etape.
* În prima etapă, condițiile nefavorabile din mediul social pot duce la disonanța și distorsionarea nevoilor, intereselor și sistemului de valori ale unei persoane individuale, ceea ce poate servi ca premisă pentru motivația infracțională.
* Procesul de formare a personalității este un proces interacționist, unde atât factorii exogeni, cât și cei endogeni au o valoare importantă. Această etapă implică dezvoltarea unui set de trăsături şi comportamente care îl predispun pe individ la comiterea infracţiunilor. Aceste trăsături pot fi influenţate de factori genetici, biologici şi psihologici.
* Diferența dintre socializarea pozitivă și cea negativă a personalității constă în conținutul informațiilor asimilate și valoarea lor în ochii subiectului. Din acest motiv, criminologia a acordat o atenție deosebită familiei, școlii, microgrupurilor și locului de muncă ca factori importanți ai mediului psihosocial care influențează formarea personalității individului.
* Înstrăinarea sau alienarea apare când individul se îndepărtează de modelul normativ recunoscut și acceptat ca normal din cauza dificultăților de integrare în sfera relațiilor sociale.
* Frustrarea este o reacție comună de nemulțumire a anumitor grupuri de oameni și poate fi intensificată în timpul schimbărilor sociale, având un efect destabilizator și traumatizant care poate modifica personalitatea individului.
* Învăţarea comportamentului infracţional prin experienţa de viaţă reprezintă principala metodă de formare a personalităţii infractorului.
